Zona Botoșani cu bisericile ei din lemn… Biserica ”poporanilor” din Dorohoi

O simplă numărare în ”Lista monumentelor istorice” – Botoșani sau chiar pe Wikipedia, dă un rezultat deloc surprinzător : în zonă încă se păstrează 53 de biserici din lemn. Au fost construite în circa 200 de ani, începînd cu 1657, cînd a fost ridicată cea mai veche (cu siguranță au fost și mai vechi, însă au dispărut), aflată în Prisăcani, pînă la cele construite în jurul anilor 1850. Au fost 200 de ani în care ”stilul” a rămas același, continuînd în lemn forma ștefaniană, o navă în miniatură cu acoperișul unitar și supraînălțat. Una dintre bisericile vedetă e cea din Dorohoi, căreia i se păstrează lemnul neocoperit (cu vopsea, tablă sau chiar tencuială) și acoperișul din șindrilă. Privind bîrnele de stejar (efectiv monumentale) înțelegi ce arbori se mai găseau prin zonă pe la 1779, cînd a fost ridicată biserica. Doar o simplă funie a fost sculptată pe toate laturile bisericii, înconjurînd-o. Simbolul e cunoscut, denumirea lui arhaică e ”brîul nădejdii”, una a salvării prin ”corabia ortodoxiei”. Biserica nu are un fondator (ctitor) cunoscut, un nume de vază, e ctitoriea ”poporanilor” (cu sensul vechi de sătean, dar și de enoriaș). Înălțimea surprinzătoare a pereților și acoperișului accentuiază impresia de zveltețe, de proporții frumoase.

(Dorohoi, foto 28.07.2015)

Trenul cu lapte

Dimineaţa devreme a urcat în tren mirosul de lapte. Discret și cu abonament la CFR, deși nu-l controlează nimeni…… Avea 80 și ceva de ani, aproximările spun mai mult decît statistica. Au fost destui atîția ani, mai ales după chimicalele astea…

(În trenul spre Botoșani, 30.07.2013 – chip bătrîn în lumina de la ora 7 dimineața)

Mascații

În ce privește ”tradițiile”, prefer ceea ce încă mai întîlnesc la ”talpa” satului. Cu timpul însă s-ar putea să regăsim ”vechiul” doar în reconstituiri etnografice. Interpretarea corectă a unui ansamblu care cîntă pe note și dansează după coregrafie e chiar mai conservatoare. Așa mi s-a părut în noaptea de Anul Nou jocul unui grup de tineri din Botoșani. Dacă măștile erau autentice, create în ”maniera” meșterului Gheorghe Țugui din Vorona (dacă nu or fi făcute chiar de el), costumele arătau prea ”teatralizate”, prea scenografice. În dansul cu ”mascați”, figuri șugubeţe şi înspăimîntătoare totodată sînt invocate din tărîmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viii sau, mai degrabă, pentru a-i familiariza cu lumea din care ”moșii” se reîntorc. Rolul măștilor de moși e unul apotropaic, mimînd lumea lor duhurile te recunosc, e un fel de a te adapta la ”mediu” purtînd un ”chip” urît cît mai veridic. Oricît de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi credibil jocul începe lent, cu mișcări poticnite de gîrbov obosit. Foarte complex în toată desfăşurarea sa, dansul e o satiră pe înțelesul tuturor. De la mișcări aparent haotice, jocul devine cît se poate de vioi şi moşii prind „viaţă”, sfidînd legile firii şi reîntorcîndu-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

(Foto Elena Agachi, 31.12.2012)

Lăsatul anului…

Cînd prin sate răsfirate se adună urătorii…

(31.12.2012, Coșula, Botoșani)

Proiecții în ceață

Ceața, mai degrabă o pulbere de zăpadă mînată de vîntul ce nu scutura copacii lasă peste sat o penumbră care amplifică distanțele. E un fel de ecran din pînză gălbuie pe care joacă imaginile unei proiecții vechi. Contrastele dispar și pămîntul se întinde peste cerul opac, albit și el. E o lume prinsă între neliniștile unor umbre.

(26.12.2012, dealuri cu sate pe lîngă Dorohoi)

Proiecții din anii trecuți: senin la Suharău, nori la Smbîrdan, Vorona…