Tag Archive: fotografie cu Olympus


Am văzut mai demult un documentar despre Mongolia. Un bărbat ce-și purta turma și iurta cioplea în lemn, cînd avea răgaz, figurine de cai. Lucra cu atîta măiestrie și răbdare de parcă ar fi sculptat un zeu! De fapt asta și făcea, doar un mongol ar putea surprinde cu atîta precizie alura și frumusețea unui cal. Privind griful acelui instrument rezemat de spătar într-o clipă de odihnă, mi-am amintit de omul care cioplea… La Tîrgul de Crăciun 2017 din Bruxelles e invitată Mongolia și așa am văzut un mic ansamblu cîntînd muzică tradițională din ”violoncele” cu 2 coarde groase, făcute din păr lung de cal.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA


(foto, 27 decembrie 2017, Piața Bursei, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Reclame

Plimbîndu-se prin ”Parc de Bruxelles”, Christopher M. Gérard amintește pățania unui confrate bruxellez. Pe cînd era elev, dramaturgul Michel de Ghelderode descoperă trupul femeii contemplînd-o pe Venus. În treacăt fie spus, cînd am privit și eu cu atenție statuia am văzut că ”Venus cu porumbel” a fost sculptată tocmai la 1774 și că, estetic vorbind, poate sta în orice mare muzeu al lumii… Numai că elevul de atunci, aflat la primele sale emoții estetice și erotice în amestec exploziv de stări adolescentine, a avut neșansa să fie văzut, în concentrata lui contemplare, de un preot neîndurător al colegiului său și pedepsit sever pentru impudoare… ”Le petit impudique” a rămas însă ”îndrăgostit” de statuile orașului și, pe la bătrînețe, a scris o carte, ”Mes statues”…

Ce vremuri, domnule! Cine-și mai ridică astăzi privirea spre clasica Venus, ușor rubensiană ?

(foto, 26 decembrie 2017, ”Venus cu Porumbel”, Parc de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Eram printr-a IV-a și în acea iarnă cumplită am văzut cum se lipeau îngerii de geamul mic al grajdului cu iesle pentru vreo patru vite. Pe sticla despărțită de lemnul înnegrit se lipiseră unii de alții de ger, înțepeniți printre cristale, cînd lumina se împrăștia dimineața în culori. Încă din toamnă bunicul înconjura prevăzător grajdul cu snopuri în care punea strujenii cei mai înalți, închidea un fel de cazemată aurie, pînă la streașină, iar spicele se mlădiau toată iarna ca o joacă neîntreruptă sub acoperișul gros de stuf, făcut anume să nu pătrundă frigul… Îmi închipuiam și eram trist că îngerii îndurau aceeași arsură lipindu-se de geamul de gheață, cum simțisem eu de cîteva ori, cînd din grabă am uitat să-mi iau mănușa și am pus mîna pe clanță. Palma se încleșta pe mînerul înghețat și odată mama mi-a desprins-o turnînd ceaiul de tei ce încă nu se răcise, nu pot uita cum m-a fript gerul și nici usturimea care ținea cîteva zile….

Cînd se lumina albastru și soarele ar fi curs din streșini dar nu putea de ger ce era, bunicul muta cîțiva snopi din blindajul foșnitor și deschidea ușa cea mare prin care ieșea vioi norul ce ținuse vitelor de cald… Atunci el dispărea învăluit de norul alb, era pufos și umflat ca lînă scărmănată, din care toată iarna trăgea fusul un fir subțire printre degete și niciodată nu-l termina. Iar norul îl purta într-o clipă cine știe pe unde…

(foto, decembrie 2017, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Dorina avea nasul cîrn. Sau Claudia avea nasul cîrn. Sau poate că amîndouă aveau nasul cîrn, nici nu mai știu… Dorina nu era o fetiță ca altele, era băiețoasă. În iarna dintr-a IV-a, Dorina ne-a spulberat pe toți erotic venind cu pantaloni strîmți cum nu mai văzusem și patine cum iarăși nu mai văzusem pe niște bocanci mici, negri, milităroși, lustruiți, țepeni, înalți cu șireturi…
Ne dădeam pe ghiață fiecare cum puteam, alergînd doi, trei pași, lunecînd poticnit cîțiva metri. Însă Dorina zbura pînă departe periculos pe dealul școlii. Învățătoarea-preuteasă striga după ea, ”Dorina, Dorina, oprește-te!” De băiețoasă ce era Dorina a făcut școala de securitate.

(fotografie, 1 noiembrie 2017, ”Les Lacs des l’Eau d’Heure”; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Într-a IV-a am avut istorie și poate că ăsta o fi fost motivul pentru care învățătoarea-preuteasă mi-a scris pe cartea pentru premiu: ”Să ajungi istoric!” Atît mi-a scris, lapidar și și-a pus semnătura ei cu nume neobișnuit prin sat, Ecaterina. Era o cărțulie repovestită, ”Întoarcerea lui Ulise în Itaca”. Toată vara aceea imaginam și vedeam momentul în care Ulise încoardă arcul și mîngîiam un cățelandru alb și frumos, spunîndu-i că-i foarte bătrîn și plin de purici ca Argus.
Mult mai tîrziu și-a amintit învățătoarea că-i plăcea cum alăturam neobișnuit unele cuvinte și că dintre mulți pe care-i școlise, ea credea că voi ajunge ”intelectual”. N-am reușit să am nici o ”specialitate” intelectuală și mă bucur enorm pentru asta!

(fotografie, 1 noiembrie 2017, Auderghem, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)