Vizitînd locuri dintr-un ”jurnal urban”: Parcul Tenbosch

Christopher M. Gérard e bruxellez din tată-n fiu: locuiește în casa pe care a ridicat-o bunicul său. E scriitor, a urmat filologia clasică la ULB. Mi-a făcut plăcere ”patriotică” să aflu, vorbindu-ne, că știe foarte bine literatura autorilor români ce au trăit în exil. Sonoritatea numelui meu i-a amintit de Petre Dumitriu, după care mi-a mărturisit prețuirea lui pentru Vintilă Horia… Îl știe bine pe Goma… Mai degrabă toate astea m-au făcut să vreau să-i citesc ”memoriile” sale citadine. Cartea e jurnalul de vagabondaj printr-un ”oraș personal”, ce are foarte puține în comun cu metropola politică, incertă, care-și schimbă de vreo două generații etniile ce o locuiec. Și paginile sale m-au motivat să caut Parcul Tenbosch, al primelor impresii urbane ale autorului. Din copilărie privește aceiași arbori rari, aduși din China sau Congo… Parcul a aparținut familiei Solvay, industriași dedicați mecenatului, ca alte multe domenii bruxelleze. Cu știință de peisagiști au transformat un povîrniș abrupt într-o ascensiune sinuasă pe alei. Modul cum e plasată o bancă, un lampadar în peisaj lasă loc unei clipe de frumos. Cîndva copilul privea ”Certains jours, une jeune femme passait à cheval…” (Christopher Gérard, Aux Armes de Bruxelles, 2017, Pierre-Guillaume de Roux, Paris)

(foto, 25 decembrie 2017, Parcul Tenbosch, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Publicitate

”Houston, we have a problem !”

Prima impresie amuzantă a fost să-l numesc… ”moșul gînditor!” Pastișa după Rodin e cît se poate de vizibilă și asumată postmodern de sculptor. Dar nu e amuzant, cum ar părea! Gînditorul roșu al acelui sculptor (al cărui nume nu am reușit să-l văd pe undeva) e ”conectat” cu antene psihedelice la timpul (fovist) pe care-l trăim. Dincolo de masculinitatea afișată, el e un alienat…
(foto, 25 decembrie 2017, ”Gînditorul” din Parcul VUB, latura neerlandofonă a Université libre de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Între mănăstiri

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E pensionar și văduv. Soția a murit lîngă el cînd dormeau, nici n-a știut. A murit așa, iar cu mîna a făcut gestul acela prin aer, rotind încet, cum ai da drumul la un puf de pană cînd vîntul abia adie și după cîteva clipe nu o mai vezi, vîntul a și ascuns-o pe undeva… Își face rugăciunea mergînd pe aleea dintre abații, galbenă la vremea asta, și mișcă din deget biluțele pe ață, un șirag destul de lung. Cred că se ruga și cînd îmi vorbea, degetul mîinii drepte nu-și înceta deloc gimnastica spirituală, parcă în ritmul pașilor, parcă mai repede. Cînd spunea ceva esențial ridica mîna spre copacii galbeni și atunci șiragul se vedea în toată splendoarea. Are un fiu monah ce viețuiește undeva în Franța, cîntînd gregorian în latină, ”nu ca aici, în franceză, dar e bine și așa, mi-a zis, n-are nici o importanță!”. E catolic ”așa ca la pensie”, vine la mănăstiri la fel cum merge musai o dată pe săptămînă la Bruxelles, are el un resto în care-i cunoscut și mănîncă scoici cu cartofi fripți… Asta-i pofta, mănînc deci trăiesc, așa gîndește și faptul de a fi religios, cartezian: ”altfel n-ar avea nci un sens! Viața n-ar avea nici un sens! Nu ar putea fi cum e dacă n-ar avea nici un sens. Nu că ar fi absurdă, nu, ar fi absurd că sînt și i-aș pune capăt cu un glonț în cap!”
(fotografie din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

umbre de rock (un gînd fotografic…)

E de la sine înțeles că cei mai mulți vor admira o fotografie ”clară”, care-ți dă impresia că ai oprit timpul în detaliile lui cele mai fine, pe care clipa ți le-a oferit… În realitate însă, ”claritate” nu înseamnă și mai multă expresivitate. În una privești un moment așa cum a fost, între contururi vagi și abia sugerate te situezi într-un vis! De altfel, ”memoria” știe foarte bine toate astea, nimic nu ne amintim cu ”perfectă” claritate… Ne amintim ca într-o ceață tămăduitoare chiar și clipele cele mai dragi, rămîne doar esențialul ce s-a contopit cel mai subtil cu lumina acelor clipe. În cele din urmă visul e tot mai îndepărtat, rătăcitor printre umbre.

(fotografii de la un concert stradal pe Rue de Flandre, Bruxelles, 16 septembrie 2017; trupa se numește Octopus și cîntă foarte bine; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

valul

…
”În liniștea serii”
…
”La marginea mării;”

Sculptura se numește ”omul născut de mare” și e creația din 2009 a unei artiste din Bruxelles, Catherinei Francois. E amplasată în mare, doar refluxul o face vizibilă. Sculptorița și-a imaginat astfel „omul”, încît atunci cînd apele cresc el îmbrățișează fiecare val….