Category: Uncategorized


Dacă n-ar fi…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dacă n-ar fi poeții,
n-ar avea cine surîde
cînd ceilalți rîd cu desfătare,
cînd rîd cu nemiluita
n-ar avea cine rămîne mai
trist
N-ar avea cine privi în
atlasul celui mai frumos cer,
cu nourii lui cu tot,
ca o avalanșă de flori de măr
revărsată din mîinile
colindătorilor
N-ar vedea nimeni cel mai frumos
răsărit de soare
ca o pictură pe care doar ei
o pot desena în cuvinte.
Poetul de n-ar fi fost
nu aș fi știut ce delicat se poate
vorbi în limba română,
la un pahar de vin galben ca o toamnă de mesteceni…

(…foto la Folklorissimo, Bruxelles, 18.09,2016; mîinile din fotografie sînt ale unor oameni, cîțiva în costume medievale…)

Anunțuri

12310685_775659462563798_5976219815829991066_n

Art Nouveau e un examen reusit al imaginației și rafinamentului… Într-o lume urbanizată, în care natura e departe dincolo de ferestre, Art Nouveau ”extrage” vegetalul ascuns în materia dură, în piatră, sticlă și bronz. Spirite inovatoare și cu o neobișnuită viziune a ”sensibilizării” materiei, cum a fost Gallé, au reușit să creeze în imaginar forme surprinzătoare, la limita dintre realism și suprarealism, modern și postmodern, terestru și extraterestru…

12321310_775659449230466_1522078349466894745_n

12299306_775659665897111_8862803357629699155_n

12294642_775659642563780_7781318061254238294_n

12294669_775659862563758_5333961987005929412_n

(foto de aici)

247183_819939878093466_2586201512299975638_n

Cînd cineva ar pune cu voioșie pe ”feisbuc” fotografia unor bucăți de casă și de copac, culmea, plasat exact în centrul pozei, ar fi tratat cu zîmbete tolerante de cei cunoscători în ale ”compoziției” fotografice! Cine s-ar gîndi că poză a fost făcută la ”impresie”, la inspirație. Adică unghiuri, ”atmosfera”, subtilitatea, insolitul, unde sînt? Nu poți face fotografia așa, clanț și să nu găsești nimic în ea! Numai că arta e tocmai ceea ce scapă regulii, dar prinde cu finețe (tocmai) ceea ce pare prea banal: prinde, pe lîngă ”fragmentele” de realitate, ”fragmentul” de inefabil pe care nu știi de unde să-l iei, dar care începe să te curprindă ca impresia primilor pași într-o casă conoscută, în care nu ai mai intrat demult…

Reproducere după Manet, Casă în Rueil, u.p., 1882.

Actualizare (02.05.2015):
Textul de mai sus, publicat și pe pagina mea de facebook (01.05.2015) a generat două interesante comentarii. Le reiau aici, pentru observațiile asupra compoziției tabloului lui Manet.

Elena Agachi: ”Manet a pus două axis, poate chiar trei , dacă luam în considerare și casa cu etaj, nu numai coloana și copacul, ți le-a băgat între ochi, cum ar veni! Toate sînt însă fundamentale, compoziția e echilibrată și cuminte. Te face sa privești ÎN SUS. În plus, linia de demarcație, fundamentală în orice compoziție, aici roșie, împarte planul în maniera unei cruci!”

Mihai Kaizer (fotograf): ”Deși sunt de acord în privința acelui zâmbet tolerant, trebuie că întotdeauna este vorba de inspirația de moment, cât și de ceea ce eviți printr-o încadrare anume; este irelevant dacă vorbim de pictură, gravură sau fotografie. Ceea ce vede cel ce ”prinde” pe pânză sau pe film, fie numai și în imaginația proprie, nu poate fi ghicit în totalitate de privitorul tabloului (final). Cred eu că acel inefabil despre care vorbiți (în textul de mai sus, D.A.), este exact ceea nu se vede, dar este lăsat închipuirii. Dacă privim Manet-ul de mai sus și îl caracterizăm sensu strictissimo din punct de vedere compozițional, nu are nici pe departe (doar) un copac aruncat în mijloc sau bucăți de casă relevate de pensulă într-un mod întâmplător. Ochiul se duce spre linia roșie de demarcație care nu e pusă întămplător în treimea superioară: treimea de deasupra liniei este partea de ”acoperiș” (deși nu există un acoperiș la vedere în sensul real al cuvântului) – frunzele copacului se află deasupra planului ferestrelor superioare, ”închizând” scena, ”protejând” casa. De la linia roșie de demarcație, ochiul coboară spre frunzele roșii din colțul din stânga jos, apoi ”urcă” pe cărare și ajung spre casă împotriva copacului care aparent obstrucționează privirea sau călătorul să intre în casă; toate obloanele sunt deschise, semn că suntem primiți. Există așa-zise reguli estetice ce vor încerca să explice de ce o imagine te prinde foarte mult, însă nici o regulă nu îți poate descrie sentimentul pe care îl ai în procesul ”fabricării” pânzei/imaginii. Poate că singura regulă este că fiecare vede ceea ce vrea să vadă; restul cuvintelor sunt făcute pentru așa-zisele manuale de specialitate. Inefabilul, prin definiție, nu poate fi exprimat prin cuvinte, deși te cuprinde de la acei primi pași…

Estimp

Rouen-ul gotic deșirat în pietre! (12.04.2014)

11051976_668997729912637_3701930900183487978_n

IMG_0979w

Eternitatea vie e purtată de cuvintele pe care unele spirite mari le-au născut. Părîndu-le eternitatea doar un somn adînc, și ele l-au dorit însoțit de ceea ce marea poate oferi : ”murmur etern”, mirosuri sărate, liniște de vînt… Nu au fost doar imaginate reveriile, unii le-au și experimentat. Încă din viață cuvintele lor, culoarea și partitura au surprins eternul ca o liniștită experiență. Așa începe drumul îngust ce duce la cimitirul marin de pe faleză. Sub cruci sînt înmormîntați sau doar sub statui. Dincolo, în depărtarea sărată de ceața, ”să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!” — in Varengeville-sur-Mer.

IMG_0965w

La poarta cimitirului au pus cuvintele pictorului. Mormîntul lui G. Braque se află acolo, ”la marginea mării”.
IMG_0951w

IMG_0985w

”Tu soarbe, piept al meu, născîndul vînt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet… O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avînt!”

(Paul Valéry, ”Cimitirul Marin”, fragment, traducere de Stefan Augustin Doinas)

IMG_0991w

IMG_1004w

(Foto, 13.04.2015)