Tag Archive: acasa


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E o batcă. Cu talentul său, bunicul i-a cioplit fusul dintr-un lemn de salcîm. Cred că acel cub de oțel dur se găsea la ”cooperativa” din sat, cum îi spuneau casei cu două odăi, ce fusese a unui chiabur și devenise un fel de magazin cu de toate, universal în miniatură. De acolo mi-am cumpărat pe cinci ouă ”Geniul și zeița”, cartea lui Huxley. Sau poate că acel oțel fusese bătut și călit de vreun țigan, în verile în care șatra se așeza la marginea satului și începea să umble după ouă și găini, luînd la reparat și spoit cazanele vechi de prin ogrăzi. Era prin 1975, cîțiva ani mai înainte poate, cînd bunicul a cioplit și rotunjit cu rașpele pe care le avea, bucata aceea de salcîm. A făcut și un inel de fier în juru-i, să nu se crape lemnul de atîta bătaie și uscare. Inelul e mîncat acum, abia se mai ține, are însă o rugină frumoasă, ca din pictură. De altfel, înainte de o nouă ascuțire a coasei, undeva sub umbra unui copac, sau la colțul umbrit al casei, pe la amiază, înainte de un somn bun pe arșița în care nimeni nu putea lucra, uda bine lemnul să fie mai trainic, mai umflat și să stea oțelul nemișcat, încît fiecare lovitură cu gura ciocanului să fie precisă și sprințară ca un ritm de jazz. Pumnul lui nu era niciodată strîns pe coada ciocanului, care parcă juca în mînă și ar fi putul cu ușurință zbura undeva, dacă precizia ritmicii nu l-ar fi coborît cu iuțeală pe coasă, lăsînd pe buza ei o crestătură fină, ca o mușcătură nervoasă iar eu mă miram cum de nu dă sîngele pe buza aceea atît de fin mușcată de nervii dibaci ai bătăii. A luat tata batca atunci cînd bunica mea, mămuța, nu a mai avut ce face cu ea. Mămuța învățase cum-necum să bată coasa, după ce murise bunicul. Dar suna dogit și aiurea, coasa căpătase dinți sparți și un fel de gingie boantă. O mai repara tata, cînd venea vara de la fabrică și cosea peste tot. Ani buni batca i-a folosit tatei. Acum măsoară singurătatea, ca o limbă de ceas căzută. Mi-am desenat din ea un cadran solar.

(Foto 25 iulie 2015, Smîrdan, comuna Suharău)

DSCN8922w
Dimineaţa devreme a urcat în tren mirosul de lapte. Discret și cu abonament la CFR, deși nu-l controlează nimeni…… Avea 80 și ceva de ani, aproximările spun mai mult decît statistica. Au fost destui atîția ani, mai ales după chimicalele astea…

DSCN8926w

(În trenul spre Botoșani, 30.07.2013 – chip bătrîn în lumina de la ora 7 dimineața)

Cu vreo 30 de ani în urmă cînd am descoperit Humorul – ”farmecul Bucovinei”, cum spune Elena – mergeam la Voroneț și Mănăstirea Humorului pe jos, locurile erau atît de frumoase încît cele 4 ore pe zi cît dura plimbarea dus-întors erau mereu o încîntare. Umblam pe niște scurtături și ne opream musai la prunduri în albiile Moldovei, Humorel sau Voroneț, era plăcerea mirosului de brad și o liniște de drum de țară pe care, din cînd în cînd, spuneam bună dimineața ori ”sară bună” cîtorva care mînau o vacă sau un cal, întotdeauna uriaș, cît un tractor de pădure. Față de ce văzusem prin părțile noastre la ”cîmpie”, casele de pe acolo ne păreau de ”gospodari” aranjați, cele mai multe aveau odaie cu verandă la etaj, pe lîngă care acoperișul țuguiat, întotdeauna din șindrilă, făcea un complicat și pitoresc joc de pante. Ne încînta ”prosperitatea” zonei, impresia că în acele sate, chiar și în plin comunism, se trăia mai bine și, în orice caz, mai ”frumos”, toate cîte vedeam, obcini, păduri, case, culminînd cu bisericile pictate, erau frumoase… Însă ca oricînd, lumea o ia razna, ”lumea asta smintită” cum îl auzisem pe Grigore Leșe, iar ”bunăstarea” și-a pierdut ”bunul șimț” și de vreo zece ani pădurile Humorului au căpătat un miros greu de ”căsoaie” urîte și zbuciumate. Și despre o casă se poate spune că e ”cuminte” sau ”proastă”. Mă tot întreb ce anume te face să trăiești o viață cu ”proasta” de casă, crezînd despre tine însuți că ești verde împărat, cînd toate din jur se usucă…

(Foto Elena Agachi, 7-8.07.2012, casă bătrînească în Mănăstirea Humorului)

Prima ninsoare m-a găsit în livada Laurianului.
Se lipeau aducerile-aminte, fulgi răsfirați albi, moi,
purificați, de fapt rotitori ca o reîntoarcere. Printre fulgi zburau
pauze și bulgări tari de omăt proaspăt și se auzeau vocile… Ale lor,
ale noastre înzăpezite demult,
dezghețate uneori gîndurile tresar cuibărite
printre ramurile merilor
negre
un măr răscopt lucește încă, aurul lui îmi vorbea. Mă priveam
în joaca lor, într-un Laurian al sufletului. Merii
stau printre elevii grabiți, le spun că nu e firesc să fii atît de grăbit
cu tine însuți dar ei nu mă ascultă, nu am auzit nici noi cîndva cînd ei au vorbit.
Vechiul palat se plimbă printre chiote pe strada largă spre piață,
lăsă un gol pe deal și pleacă
spre mai toate casele din oraș și mai tîrziu în lumea largă,
amintirile s-au reclădit într-o adiere și locul e iarăși plin. Nici nu ar observa oarecine…
în locul zidurilor au rămas merele. Ușile clănțăne la fel de grăbit în pauze și doar foșnesc
ușor atinse de un fel de dor în lungile vacanțe.

(Foto D. Agachi, Livada Laurianului, Botoșani, 20.12.2011)

Vizitatorii…

Ajunurile sarbătorilor, între care „stă neclintita limbă” (a marelui orologiu livid, ca al suprarealiştilor) sunt ale vizitatorilor. Înşine, vizitatori vizitaţi, deschidem pentru cei care coboară pe o scară de argint, pînă la casa noastră desferecată… Primul ne vizitează, an de an, Bradul. Dintr-o pădure tînără, pe care o vinde în piaţă cîte un fel de măcelar de brazi, un Brăduţ vine cu noi. Primeşte o podoabă! Urmează colindătorii. Ei stau în juru-i, întregindu-i energiile. Bradul nu e un fetiş, nu e un totem. E dincolo de realitatea clipei şi e clipa.