I-am produs cîndva unui om un moment de emoție

Se numea Gheorghe. Era căsătorit cu o soră a tatii, dar nu-l numeam ”moș”, așa învățasem că e mai frumos, ca la oraș, să-i spun nenea Gheorghe. Deșirat, cu un cap mare și cioplit aproape ”cubist” de slab ce era, fața lui îmi părea dură și morocănoasă. Și poate că n-aș fi văzut-o așa, de n-ar fi fost urechile lui cît brusturele vara… Dacă se supăra pe el careva din familie, îl auzeam spunînd că Gheorghe-i ”clăpăug”, dar eu nu aveam voie să vorbesc urît! Cînd am terminat a IV-a, n-am scăpat de compunerea de la sfîrșit de an iar învățătoarea-preuteasă m-a pus s-o citesc la serbare. Așa a auzit-o Gheorghe, uitîndu-se la mine pe scenă cum îmi tremura foaia ”dictando” pe care copiasem frumos rîndurile de ”adio”!

Eram la prășit undeva destul de departe de sat și Gheorghe îmi ceruse să iau cu mine ”compunerea”… Prășea un rînd de porumb și m-a pus să-i citesc mergînd lîngă el. Cît de sever era, cînd ajungeam la niște cuvinte anume îi curgeau pe față lacrimi line și din cauza asta și vocea mea se oprea în nodul din gît. ”Mai citește odată”, mi-a spus și am citit așa pînă departe pe rîndul de porumb, el cu vreo doi pași înainte, eu ascultînd izbiturile sapei în pămînt!

(fotografie din 29 octombrie 2017, Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Publicitate

Împăcarea

Portretul lui Cohen e o lecție de cultură a împăcării cu sine. Faptul că se (re)prezintă așa cum e, purtîndu-și bătrînețea ce nu-i știrbește nici talentul nici șarmul, e proba unei firești împăcări cu timpul, lui nu-i putem rezista…

30 octombrie 2016, fotografie la intrarea în Gara Centrală din Bruxelles. Întîmplarea a făcut ca lînga afișul lui Cohen, e adevarat, alb-negru, sa fie o femeie ce fuma, poate ca avea înca timp pîna venea trenul… Ce m-a surprins la acel ”cadru” și am făcut cumva indiscret poza, a fost frapanta asemanare de gestică, de poziție a mîinii și a țigării, în fine… Părea că din fundal, la modul magic, Cohen îi inspirase femeii aceeasi stare… Lumina e naturală, e în exterior, în fața intrării în gară. A fost o zi foarte insorita.

(text și fotografie sub incidența legii drepturilor de autor; copierea și reproducerea lor nu este permisă fără acordul meu.)

Îndeletniciri vechi

E o batcă. Cu talentul său, bunicul i-a cioplit fusul dintr-un lemn de salcîm. Cred că acel cub de oțel dur se găsea la ”cooperativa” din sat, cum îi spuneau casei cu două odăi, ce fusese a unui chiabur și devenise un fel de magazin cu de toate, universal în miniatură. De acolo mi-am cumpărat pe cinci ouă ”Geniul și zeița”, cartea lui Huxley. Sau poate că acel oțel fusese bătut și călit de vreun țigan, în verile în care șatra se așeza la marginea satului și începea să umble după ouă și găini, luînd la reparat și spoit cazanele vechi de prin ogrăzi. Era prin 1975, cîțiva ani mai înainte poate, cînd bunicul a cioplit și rotunjit cu rașpele pe care le avea, bucata aceea de salcîm. A făcut și un inel de fier în juru-i, să nu se crape lemnul de atîta bătaie și uscare. Inelul e mîncat acum, abia se mai ține, are însă o rugină frumoasă, ca din pictură. De altfel, înainte de o nouă ascuțire a coasei, undeva sub umbra unui copac, sau la colțul umbrit al casei, pe la amiază, înainte de un somn bun pe arșița în care nimeni nu putea lucra, uda bine lemnul să fie mai trainic, mai umflat și să stea oțelul nemișcat, încît fiecare lovitură cu gura ciocanului să fie precisă și sprințară ca un ritm de jazz. Pumnul lui nu era niciodată strîns pe coada ciocanului, care parcă juca în mînă și ar fi putul cu ușurință zbura undeva, dacă precizia ritmicii nu l-ar fi coborît cu iuțeală pe coasă, lăsînd pe buza ei o crestătură fină, ca o mușcătură nervoasă iar eu mă miram cum de nu dă sîngele pe buza aceea atît de fin mușcată de nervii dibaci ai bătăii. A luat tata batca atunci cînd bunica mea, mămuța, nu a mai avut ce face cu ea. Mămuța învățase cum-necum să bată coasa, după ce murise bunicul. Dar suna dogit și aiurea, coasa căpătase dinți sparți și un fel de gingie boantă. O mai repara tata, cînd venea vara de la fabrică și cosea peste tot. Ani buni batca i-a folosit tatei. Acum măsoară singurătatea, ca o limbă de ceas căzută. Mi-am desenat din ea un cadran solar.

(Foto 25 iulie 2015, Smîrdan, comuna Suharău)

O artă frumoasă…

Fotografiile sînt luate în grădinile din Annevoie. Amestecul cu totul aparte de verde crud, la început de mai și de jocuri cu apa, pe care grădinile îl oferă, i-au atras pe cei care au făcut o pasiune – deloc ieftină – din a imagina, coase și purta costume venețiene de carnaval. E, pînă la urmă, o artă frumoasă. Ei se adună de peste tot din Europa în acele grădini făcînd să le fie admirate și fotografiate superbele apariții. Și toate sînt autentice. Există un spirit aristocratic al catifelei și mătăsii… (Les Jardins d’Annevoie).

(Foto D. Agachi, 1 mai 2015)

Tiv naiv

Mama era un copil cînd cosea
Litere ovale, așa de frumoase
Ca în Abecedar
Și nu înțelegea de ce
Tivul carpetei o pregătea
Pentru viață
Ea își broda pe cuptor nunta literă cu literă și un bastonaș cu punct
Era semnul mirării
Cînd lumea privea în drum la biserică
”Mîncare bună-am pregătit
Pentru soțul meu iubit!”
Scria cu fir albastru închis
La fel s-a uscat cerneala pe certificatul de căsătorie
Mama mamei îi spunea că are mîinile subțiri, bune la cusut
Iar tatăl o vedea rar, întrebîndu-se
Ce tot fac amîndouă, toată ziua în casă
Nu l-a interesat niciodată, ce mînca ieșea din mîinile femeii
Ca laptele din uger și era destul
Restul se întîmpla pe drum…
Nici n-a observat cînd pereții s-au umplut de cusături
Pe una din ele mama s-a cusut cu tiv naiv de mîini
De picioare, de părul ei lung și negru cînd încă era copil
Și nu știa…

(Sursa fotografiilor, aici)