Tag Archive: Iasi


Naivii, prin urmare şi pictorii naivi au un văz special, exterior şi totuşi înăuntru. Dacă nu au învăţat cumva naivitatea la şcoala de pictură populară, na(t)ivii pictori privesc insolitul ca pe felul lor ne-insolit de a picta. Numai că spaţiul, sat să-i spunem, nu mai e demult al lui păcală şi tândală cu nevestele, în care pictura naivă se încăpăţânează să creadă ca trăieşte. În satul în care obştea lui tândală e încălţată cu opinci, ea e de fapt – dacă pictorul nu o dă cotită prin transfigurare – înfiptă în gumari, în starea onirică dintre bar şi primărie. Cerul cade mărunt peste afişul electoral în care două mâini deschise strigă „asta-i românia ta”! În satul din pictură toată lumea trebăluieşte în antiteză cu motanul, elementul somnolent, e o hărnicie naivă pe ritm ca la breaza. Aşa o fi ? Naivii ăştia sunt rupţi de lume!

Mihai Dascălu, Oradea

Paula Iacob, Vaslui

Maricela Istrati, Vaslui

Catinca Popescu, Bacău

Ioan Măric, Bacău

Mircea Cojocaru, Galaţi

(Expoziţia naţională de artă naivă, Iaşi, Muzeul „Mihai Eminescu”, Parcul Copou; foto D. Agachi, 7.04.10)

Partida de blogging: … naiva aşteaptă lucida, care cine este ?, coada-i „târa o treime din stelele cerului”, cupele de lotus poartă ceara sfinţilor, când plouă din privirile tăcerii ce este ploaia ?

Anunțuri

Printre cele mai spectaculoase operaţii de restaurare este cea a pietrei. Nu are vocaţia surprizei, ca restaurarea unei picturi, în stratigrafia căreia orice descoperire este posibilă, de multe ori chiar aflarea unei capodopere. Restaurarea pietrei înseamnă doar ajungerea la carnaţia ei originară, aşa cum pietrarul a dăltuit-o, după ce sunt îndepărtate depunerile „pietrificate” ale multor ani, uneori câteva sute. La biserica mănăstirii Golia din Iaşi se restaurează elementele din piatră.

Într-o aparentă lipsă de legătură remarc faptul că ieri (27.03.2010) am reîntâlnit şi ascultat la Botoşani, la Teatrul Eminescu, un prieten, pe Cristian Bădiliţă. A ţinut o elocventă conferinţă despre traducerea Noului Testament, din care au apărut Evangheliile după Matei şi, recent, după Ioan. Conferinţa s-a referit la imboldul proiectului său şi a câtorva apropiaţi care fac în cultură o „misiune” (adecvare la cele menite) în adevăratul sens al cuvântului. Conferenţiarul a remarcat şi motivat tocmai nevoia culturii române de „o nouă traducere a Noului Testament”, un proiect pentru durata lungă a istoriei, pentru „un termen de garanţie de 200 de ani” cum spunea Bădiliţă. Ascultându-l şi răsfoind volumul Evangheliei după Ioan,  asocierea vocaţiei de restaurator celei de traducător de texte vechi mi s-a părut frapantă. „Sînt de părere că fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia, în mesajul ei transistoric şi viu, dar nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Papini că fiecare generaţie trebuie să-şi scrie propria Evanghelie” nota Cristian Bădiliţă în Nodul gordian (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005). Să o rescrie fără a-i altera ci, mai ales, reliefându-i substanţa originară, e chiar „canonul” unei restaurări. După un timp, mai toate câte a creat omul se supun restaurării. Se restaurează temple, palate, picturi, manuscrise şi, într-o accepţie metaforică, texte. Restaurarea poate fi mai izbutită sau mai puţin, Bădiliţă vorbea chiar despre excesul de actualizare a lexicului în traducerea Bibliei. Aş zice că efectul unui cuvânt nepotrivit e al unui termopan strident, deşi eficient şi actual, plasat la o veche zidire. Cristian Bădiliţă este, spre câştigul culturii române, căreia i se dedică prin traduceri esenţiale (deşi savantul biblist are acces şi deschidere către marile culturi), un „restaurator” remarcabil de sensuri adecvate ale cuvintelor şi textelor în ansamblu. Traducerea ştiinţifică restaurează adevărul, uneori în pofida tradiţiei, a „sfintei tradiţii” chiar. Poate că afirmaţia e oarecum prea generală, însă Cristian Bădiliţă este cel care, prin acribia ştiinţifică, pune în umbră stridenţele.

(Momente de la lansarea noii traduceri a Evangheliei după Ioan la Teatrul Naţional Bucureşti)

(Cristian Bădiliţă, foto 27.03. 2010 în holul Liceului Laurian, la expoziţia cu texte din poezia proprie, ilustrate de graficiana Liliana Grecu)

Aceste cuvinte se dedică şi lui Ioan Sorin Usca.

Naratorul scria cu dezinvoltura exersată după destui ani de jurnalism. Observa scriind, că în Dinar mucenicii se adunară şi de Buna Vestire, sărbătoare în care de altfel e dezlegare. Lipsa unui subiect în afară de ping-uri făcea ca discuţia să aibă uneori accente tăioase. Erau însă de acord că pinguri începuse să distribuie Vania şi doar prin consecvenţa lui îi  antrenează şi pe ceilalţi, e clar că reţeaua nu funcţionează cum trebuie, deja s-au creat bisericuţe, cerculeţe. Poate că ar trebui reiterată ameninţarea cu defenestarea îi veni să scrie dar se opri, nu mai era de actualitate. Prea insistenta aplecare spre farfurii l-a făcut pe unul dintre personaje să le propună netam-nesam să viziteze galeria, care, de altfel, era foarte aproape la mall. Cum efectul propunerii a fost doar de tăcere uşor descumpănită, personajul s-a îndreptat singur, cu o anume discreţie care de fapt nici nu mai era necesară, spre expoziţia unor studenţi ai celebrului grafician şi profesor Dragoş Pătraşcu. Oricum voia mai demult să o vadă… Era şi sărbătoare şi vremea superbă, prin urmare cine să mai calce prin mall, cu atât mai puţin printre tablouri şi instalaţii. Ceva din atmosfera expoziţiei i-a amintit despre ceea ce-l frapase la un text apocrif, imaginat mai demult, e vorba de revelaţia Anei lui Manole: “Nu credeam să-nvăţ… vrodată / Că zidul strânge aşa de rău”… De altfel, măcar câteva dintre exponate trimiteau destul de direct la zidul cel de toate zilele. O să-l întreb pe subtilul preot, „părintele şi binefăcătorul nostru” cum văd că-i place să i se spună, dacă au născocit sfinţii părinţi o rugăciune de surpare a zidului… Poate se găseşte prin vreun text filocalic. În loc să ne rugăm pentru frângerea zidului, noi ne tot rugăm pentru bună zidire… Vorbim de zidire interioară, de zidire desăvârşită, de cuvinte ziditoare, când de fapt zidul… I-a plăcut mai puţin citatul din Heidegger, mai degrabă l-a impresionat zidul de cărţi înrămat, cu toate că la zidul propriei biblioteci sau ale altora, ale bibliotecii la care a visat, ca acel glumeţ cu umor involuntar, autodidactul lui Sartre, nu se gândise până atunci. Asta era tâmpenia, că simţea atâta tristeţe la vederea acelor cărţi, de fapt îl enerva tocmai faptul că nu se gândise la zid până atunci, deşi lucra de o viaţă la el.

Dionisie Cirstea, Town  Of  Silence – ink, 70 x 250, 2009

Elena Apostol

Nicoleta Istrate – instalaţie

Anca Bujor – instalaţie

(Fotografii D. Agachi, 25.03.2010, Iaşi)

În articole anterioare vorbeam despre un Iaşi vienez. Impresia s-a iţit văzând şi eu, poate destul de târziu, Viena, iar după un timp ideea m-a prins… Viana a venit pe meleagurile autohtone dintr-o dorinţă de integrare… europeană, iar europenismul a însemnat şi o privire aţintită spre marele imperiu, prin arhitecţii Vienei. În ţările române au lucrat trei arhitecţi Freywald, încât în monografii au apărut uneori confuzii. Studiile recente au pus în ordine implicarea unui dintre Freywald la edificarea Catedralei Mitropolitane, emblemă a Iaşiului în teribilul secol XIX., cu arhitectura ei eclectică, subtil neobarocă şi pregnant clasicistă. Andi Emanuel Mihalache, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, aduce în discuţie o clarificare necesară: „Lucrările au debutat (la catedrală, n.n. D.A.) sub conducerea arhitecţilor Gustav Freywald (confundat cu Johann sau Iulius; vezi Malacopol: 330-331; Carmazin-Cacovschi: 135) şi Bucher (Carmazin-Cacovschi: 396-397), urmaţi, de la 1 aprilie 1838, de arhitectul curţii lui Mihail Sturdza, Singurov.” Despre Iaşiul deschis spre modernitate se regăsesc observaţii surprinzătoare, poate pe idee pe care am adus-o în discuţie a Iaşiului vienez, în lucrarea lui Narcis Dorin Ion (director al Muzeului Naţional Bran), e vorba de teza sa de doctorat, sub o onorabilă îndrumare. Lucrarea e în curs de apariţie la Editura Oscar Print cu titlul Elitele şi arhitectura rezidenţiala în ţările Române (sec. XIX-XX). O remarcă demnă să alimenteze orgolii locale: „Mult înainte de modernizarea Bucureştiului”… Prin urmare, se întâmpla mult înaintea cui… a Cucureştiului… „la finele secolului al XVIII-lea, Iaşiul înregistra mai multe exemple notabile de arhitectură rezidenţială, acum construindu-se primele palate amintite în memoriile călătorilor străini. De pildă, la 1 decembrie 1788, mareşalul principe de Ligne – ajuns la Iaşi şi găzduit în casa lui Iordache Cantacuzino-Paşcanu, cladită în 1780 – îi scria prinţului Kaunitz ca este «încartiruit într-unul din acele superbe palate pe care boierii le zidesc în gustul oriental şi din care mai bine de 150 se ridică deasupra celorlalte clădiri ale capitalei Moldovei»”. Un prim arhitecton Freywald apare la Iaşi: „Dintre arhitecţii străini care au lucrat la Iaşi, s-a remarcat în prima jumătate a secolului al XIX-lea austriecii Johann şi Gustav Freywald. Numele lui Johann Freywald este atestat documentar pentru prima data într-un hrisov al Divanului Moldovei, care preciza ca «Ioan Freywald, arhitecton şi inginer, se află venit în Moldova din stăpânirea Chesare Crăeştii Împărăţii de la anul 1802 şi urmează meşteşugul arhitectoniei şi inginerlâcului de la 1803 şi i s-au făcut leafă de 150 lei pe luna»” (idem). Cercetătorul adaugă: „Cel de-al treilea arhitect Freywald, cu o activitate intensa în Iaşiul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, este Gustav Freywald, care a înzestrat capitala Moldovei cu doua edificii emblematice: Catedrala Mitropolitana (1833) şi Palatul Rosetti-Roznovanu (1832).” Frumosul catedralei se regăseşte şi la impresionantele ei vitralii. Primele vitralii au fost realizate la Munchen din donaţia unui dintre ctitori, Carol I. Actuale 8 au fost puse după al doilea război mondial. Nu am date, însă probabil sunt realizări româneşti.

Sub arcul ferestrelor, vitraliile au înserate efigii ale catedralei sau imagini ale unor ctitorii moldave reprezentative. Însăşi imaginile constituie acum documente istorice, unele înfăţişând monumentele emblematice în evoluţia arhitecturii lor, în stadii anterioare actualelor restaurări, cum sunt mănăstirile Cetăţuia sau Neamţ. Reflexiile speciale ale vitraliilor se îndreaptă către: Elena Agachi, Belle de Jour, Ioan Sorin Usca, alterii Vania şi Caius, rotunjind arheul la ora 25, cînd toate nu sunt ce par a fi.

(Foto D. Agachi, detalii de vitralii, partea superioară, Catedrala Mitropolitană Iaşi)

Dincolo de atmosfera „cam violet”, cum observa jurnalista, am remarcat un anume interes pentru expoziţia lui Vlad Tiberiu (Elan vital, la Galeria Cupola, Iaşi). Cu precizia unei tuşe dintr-o pictogramă, jurnalista remarca într-un comentariu: „Ideile nu-s rele, ba aş zice că şi susţinerea lor grafică e interesantă.” E concis spus şi mai bine decât a făcut-o, cu oarecare abureală, un critic ambetat de cuvinte colţuroase, în pliantul pe fond violet (nu e o figură de stil) al expoziţiei. Pictorul e profesor de anatomie artistică la Universitatea de Arte din Iaşi, fiind absolvent de medicină şi ulterior de arte plastice. Tehnica sa specială, cu transparenţe şi reflexii e generatoare de surprinderi vizuale. Pictura e dezinvoltă în tehnică şi compoziţie şi e generatoare de structuri plastice. Sugestia vegetală este şi ea prezentă, plasată într-un intens câmp de lumină.

(Contopire)

(Noul echilibru)

(Spre soare, diptic)

Mă gândesc că e necesară o dizertaţie care să-ţi explice, privitorule, ce se vede. Cuvinte cheie: metamorfoză, germinaţie, criptare-decriptare, palimpsest, inefabil, paradoxal, rigoare, vizibil-invizibil, nutrire, adiacenţe, suprafaţă dinamică, imaginar, real-ideal, recognoscibil, teluric, racorduri, meandre, unduire, lumina din noi înşine, ecouri, art nouveau (apoteotic!)