amintirea, visul, visul din vis, astăzi și ieri și o altă zi…

Lemn vechi, din care ce era mai slab s-a topit. Rămîne, un timp, esențialul, cîteva decenii încă, uneori omului i se pare că s-a ”deteriorat” complet și il înlăcuiește cu un lemn nou, neosificat…. Însă toată poezia trecerii și topirii e acolo, in crucea firavă din lemn și în ostrețele cu gîturi și ciocuri de ”măiestre”. (foto 3 aprilie 2016, biserica veche din satul Suharău, Botoșani)

Masă de pomeni… Nu erau ”case prăznicale”, era doar teiul secular și comuniune….

Publicitate

Zona Botoșani cu bisericile ei din lemn… Biserica ”poporanilor” din Dorohoi

O simplă numărare în ”Lista monumentelor istorice” – Botoșani sau chiar pe Wikipedia, dă un rezultat deloc surprinzător : în zonă încă se păstrează 53 de biserici din lemn. Au fost construite în circa 200 de ani, începînd cu 1657, cînd a fost ridicată cea mai veche (cu siguranță au fost și mai vechi, însă au dispărut), aflată în Prisăcani, pînă la cele construite în jurul anilor 1850. Au fost 200 de ani în care ”stilul” a rămas același, continuînd în lemn forma ștefaniană, o navă în miniatură cu acoperișul unitar și supraînălțat. Una dintre bisericile vedetă e cea din Dorohoi, căreia i se păstrează lemnul neocoperit (cu vopsea, tablă sau chiar tencuială) și acoperișul din șindrilă. Privind bîrnele de stejar (efectiv monumentale) înțelegi ce arbori se mai găseau prin zonă pe la 1779, cînd a fost ridicată biserica. Doar o simplă funie a fost sculptată pe toate laturile bisericii, înconjurînd-o. Simbolul e cunoscut, denumirea lui arhaică e ”brîul nădejdii”, una a salvării prin ”corabia ortodoxiei”. Biserica nu are un fondator (ctitor) cunoscut, un nume de vază, e ctitoriea ”poporanilor” (cu sensul vechi de sătean, dar și de enoriaș). Înălțimea surprinzătoare a pereților și acoperișului accentuiază impresia de zveltețe, de proporții frumoase.

(Dorohoi, foto 28.07.2015)

Desenul

Raportată la ansamblul operei lui Van Eyck, la sublimul rafinament cromatic al artistului, icoana pe lemn a Sainte Barbe (Sfînta Barbara / Varvara), pictată la 1437, e cu totul singulară. Nu faptul că e miniaturală, de doar 18 cm lățime și 31 cm înălțime, cît o foaie A4 (21 cm x 29,7 cm), o face deosebită. Atît de aparte e acel tablou, încît vreme de 500 de ani comentatorii artei l-au ”văzut” doar ca simplu desen pregătitor, un fel de pictură neterminată (pentru penelul ”mecanic”)… Estetic însă, tabloul este desăvîrșit în modernitatea pe care o conține. Cromatica (monotonă) urcă gradual, de la albul primei jumătăți a planului apropiat, în care este situată sfînta în liniștea ei ruptă de lume, la un cromatism stins al planului îndepărtat. (Povestea e cunoscută: fiind frumoasă, tătăl sfintei a închis-o într-un turn, unde s-a și convertit). În dimensiunea simbolică a icoanei, claustrarea în turn este însă abolită, sfînta stînd liberă și tăcută în fața turnului, citind scriptura. Abstragerea e prin sfințenie, nu prin închidere. Turnul e înălțat de meșteri în spatele sfintei, cum însăși biserica s-a înălțat. Zidurile nu mai închid ci simbolizează, se înalță și eliberează. La baza turnului e multă forfotă, e o muncă atroce, iar în depărtare se profilează un peisaj ordonat, cu șiruri de copaci în lungul unor cîmpuri, pînă la marginea cetății, cum or fi fost țările pe atunci. (Pentru situare în timp, la 1437 episcopul Siluan făcea la Mănăstirea Neamț celebrul epitaf…)

Van Eyck, Sainte Barbe, 1437, ulei pe lemn. Reproducere pe site-ul Maison Rockox, Anvers; opera aparține Musées Royaux des Beaux-Arts, Anvers.

Răgaz de sărbători

Sărbători cu bine de Paști! Superbele bolți din ”ilustrate”, cu îngeri jucăuși, sînt ale bisericii Saint-Jacques din Liège. Într-o altă stare, mai ”analitică”, o să revin la ele. Adaug un ”like” special pentru un răgaz meditativ, o povestioară de Cehov, ”republicată” de Ioan Usca.

O experiență spirituală – drapaje în lumină

Minunile, ca și impresiile, sînt simple, de cele mai multe ori. De fapt ele apar ca o simplă reflectare interioară, așa cum am simțit, aflîndu-mă în biserica Sf. Magdalena (Église de la Madeleine) din Paris, căldura acelei sugestii de lumină, de giulgiu gol, transfigurat în lumină, în Duminica Paștilor la catolici (8.04.2012).

Fiind o replică a unui templu antic în toată grandoarea lui, impozanta biserică începută în 1763 reprezintă, în opinia mea, forțarea la limită (limita de la care putem vorbi de pastișă) a stilului arhitectural neoclasic.

(Foto din interior D. Agachi, Învierea, 8.04.2012; foto exterioară de aici)