Un nor îi ținea vacii de cald…

Eram printr-a IV-a și în acea iarnă cumplită am văzut cum se lipeau îngerii de geamul mic al grajdului cu iesle pentru vreo patru vite. Pe sticla despărțită de lemnul înnegrit se lipiseră unii de alții de ger, înțepeniți printre cristale, cînd lumina se împrăștia dimineața în culori. Încă din toamnă bunicul înconjura prevăzător grajdul cu snopuri în care punea strujenii cei mai înalți, închidea un fel de cazemată aurie, pînă la streașină, iar spicele se mlădiau toată iarna ca o joacă neîntreruptă sub acoperișul gros de stuf, făcut anume să nu pătrundă frigul… Îmi închipuiam și eram trist că îngerii îndurau aceeași arsură lipindu-se de geamul de gheață, cum simțisem eu de cîteva ori, cînd din grabă am uitat să-mi iau mănușa și am pus mîna pe clanță. Palma se încleșta pe mînerul înghețat și odată mama mi-a desprins-o turnînd ceaiul de tei ce încă nu se răcise, nu pot uita cum m-a fript gerul și nici usturimea care ținea cîteva zile….

Cînd se lumina albastru și soarele ar fi curs din streșini dar nu putea de ger ce era, bunicul muta cîțiva snopi din blindajul foșnitor și deschidea ușa cea mare prin care ieșea vioi norul ce ținuse vitelor de cald… Atunci el dispărea învăluit de norul alb, era pufos și umflat ca lînă scărmănată, din care toată iarna trăgea fusul un fir subțire printre degete și niciodată nu-l termina. Iar norul îl purta într-o clipă cine știe pe unde…

(foto, decembrie 2017, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Zinnek (pis)

”…sper ca nu am ratat nimic…”
”…oricum mîine o iau de la capat…”

Dacă Bruxelles îl adoră pe emblematicul Manneken (Pis), ca și lumea întreagă, dacă au sculptat și o fetiță, Jeanneke-Pis, într-un astfel de moment intim și necesar, de ce ar lipsi Zinnek (pis)… Zinnek înseamnă mai multe, printre altele și maidanez de Bruxelles, comunitar să-i spunem, astăzi inexistent pe străzi în carne și oase! Doar bronzul a rămas…
(Fotografie din 2015, toamna, Rue des Chartreux 35, Bruxelles)

Ochii paznici…

”Insomnia” pictată de Remedios Varo (1947) e cumva diferită de ceea ce a creat îndeobște artista spaniolă. Dacă nu ar fi zborul tremurat al furnicilor înaripate, zbor ce rupe ludic halucinația pe care ansamblul picturii o produce, poți crede, înșelător, că e o pictură a lui Magritte, cu interiorul brun, fără decor, în care lemnul (final) e dominant. Ca și în ”The magnifying glass” magrittiană, în centrul tabloului regăsim întunericul. La Remedios Varo, spre întuneric dă o ușă larg deschisă și un culoar labirintic. Însă spre deosebire de tabloul lui Magritte, unde nimic nu ne atrage în dreptunghiul negru profilat pe cer, pictorița a pus pe culoar perechi de ochi ficși, cărora nu le putem rezista. Păzitori ai deschiderilor, ei ne călăuzesc seducător spre nicăieri, pe un drum lung și întortocheat… Înțelegi că dincolo de ochii care tocmai te întîmpină sînt mereu alții!

Verdele de august la Castelul Jehay (5.08.2015)

Luminișuri și deschideri în pereții de verdeață… Se găsesc în grădina Castelului Jehay. Luminiș e un cuvînt mult mai plin decît credem… Mi s-a întîmplat să-i înțeleg doar uneori profunzimea. El evocă o stare de lumină la care nu ai acces fără imaginație.

(Foto la Château de Jehay, 5 august 2015; fotografiile și textele de pe acest blog sînt sub incidența legii drepturilor de autor. Orice reproducere nu este posibilă fără acordul autorului, D.A.)

O experiență spirituală: mănăstirea de călugărițe din Bruges

O experiență intelectuală – spirituală, în sens mai restrîns – poate pleca de la un gînd, pe care îți propui să-l urmărești cumva și sfîrșește într-un altul, nu atît făcîndu-l uitat pe primul ci iscînd o stare mai intensă. Plecasem la Bruges să văd cîteva dintre instalațiile ”Trienalei 2015” și am ajuns în liniștea verde și umbrită a mănăstirii de călugărițe. ”Béguinage princier Ten Wijngaarde” e, din 1927, în grija maicilor benedictine. În careul larg, pe laturile căruia sînt înșirate casele monahale albe, a crescut o pădure rară și umbroasă. Loc foarte vechi, întemeiat la 1245, mănăstirea de beghine, acele femei văduve sau nemăritate care alegeau să urmeze o viață simplă, păstrează încă o liniște aparte, protejată de canale, deși celebritatea o umple cu turiști… Rugăciunile șoptite ale maicilor aduc, măcar pentru cîteva minute, o liniște pioasă pe chipurile celor care le privesc și ascultă în biserică… Diferențele de credință și de confesiune se șterg, se topesc în ceva care, simplu spus, e starea de bine…

Metafora mănăstirii, imaginată de un artist japonez; instalație în cadrul Trienalei Bruges 2015.

”Avec leurs consœurs des autres villes flamandes, les béguines ont bouleversé l’ordre moral de l’Église, révolutionné les mentalités et modifié le paysage de nombreuses villes de Flandre. « On ne sait pas exactement où et comment est né ce mouvement, explique Silvana Panciera, sociologue à l’EHESS et auteur des Béguines (éd. Fidélité, 2009). Ses premières traces remontent à la fin du XIIe siècle, à Liège ». En moins de vingt ans, il se répand comme une trainée de poudre, gagne la France, l’Italie, les Pays-Bas, l’Allemagne, la Pologne, la Hongrie. Partout, des femmes se réunissent, recréant une cité dans la cité. Leur but? Mener une vie de perfection en milieu urbain, sans prononcer de vœux et affranchies des règles de l’Église. « Le mouvement des béguines séduit parce qu’il propose aux femmes d’exister en n’étant ni épouses, ni moniales, affranchies de toute domination masculine », explique Régine Pernoud dans son livre La Vierge et les saints au Moyen Âge”.
WIKIPEDIA