Valsul luminii cu norii

Mai bine de două săptămîni, soare și stele nu s-au văzut de cei cîțiva km de nori ce ne-au acoperit. A venit însă și ziua în care lumina și-a purtat mătasea de gală, uneori, iar albastrul a fost prea intens, alteori… Fotografiile sînt din Anvers, cele mai multe de pe terasa belvedere a unui model contemporan în materie de gîndire și expunere muzeistică, MAS.

Turnul Catedralei din Anvers, o grandioasă operă de artă gotică. Turnul din dreapta n-a mai fost ridicat și poate că e mai bine așa, 2 astfel de piscuri ar fi fost pre mult!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 28 decembrie 2017, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Vizitînd locuri dintr-un ”jurnal urban”: Parcul Tenbosch

Christopher M. Gérard e bruxellez din tată-n fiu: locuiește în casa pe care a ridicat-o bunicul său. E scriitor, a urmat filologia clasică la ULB. Mi-a făcut plăcere ”patriotică” să aflu, vorbindu-ne, că știe foarte bine literatura autorilor români ce au trăit în exil. Sonoritatea numelui meu i-a amintit de Petre Dumitriu, după care mi-a mărturisit prețuirea lui pentru Vintilă Horia… Îl știe bine pe Goma… Mai degrabă toate astea m-au făcut să vreau să-i citesc ”memoriile” sale citadine. Cartea e jurnalul de vagabondaj printr-un ”oraș personal”, ce are foarte puține în comun cu metropola politică, incertă, care-și schimbă de vreo două generații etniile ce o locuiec. Și paginile sale m-au motivat să caut Parcul Tenbosch, al primelor impresii urbane ale autorului. Din copilărie privește aceiași arbori rari, aduși din China sau Congo… Parcul a aparținut familiei Solvay, industriași dedicați mecenatului, ca alte multe domenii bruxelleze. Cu știință de peisagiști au transformat un povîrniș abrupt într-o ascensiune sinuasă pe alei. Modul cum e plasată o bancă, un lampadar în peisaj lasă loc unei clipe de frumos. Cîndva copilul privea ”Certains jours, une jeune femme passait à cheval…” (Christopher Gérard, Aux Armes de Bruxelles, 2017, Pierre-Guillaume de Roux, Paris)

(foto, 25 decembrie 2017, Parcul Tenbosch, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

”Houston, we have a problem !”

Prima impresie amuzantă a fost să-l numesc… ”moșul gînditor!” Pastișa după Rodin e cît se poate de vizibilă și asumată postmodern de sculptor. Dar nu e amuzant, cum ar părea! Gînditorul roșu al acelui sculptor (al cărui nume nu am reușit să-l văd pe undeva) e ”conectat” cu antene psihedelice la timpul (fovist) pe care-l trăim. Dincolo de masculinitatea afișată, el e un alienat…
(foto, 25 decembrie 2017, ”Gînditorul” din Parcul VUB, latura neerlandofonă a Université libre de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Arta de a nu uita

Clădirile abației Maredret sînt impozante, însă venind pe aleea atît de umbroasă n-ai cum să le vezi de departe, dai mai întîi de somptuosul zid de piatră care o închide. Soarele ar trebui să pătrundă mai ușor prin frunzișul galben, dar e încă prea des și aveam impresia că era deja seara tîrziu. Nu era. Maredret e o mănăstire de călugărițe, 30 sînt acum acolo, la numai 3 km de vecina abație de monahi de la Maredsous. Tocmai spiritul comercial ce dă acolo ”roade”, lipsește cu desăvărșire dincolo, la Maredret. Ele doar scriu cu artă ca în evul mediu, au redescoperit tehnicile anluminării după cercetări și mai ales după enorm de multe ore de practică. Scriu și pictează cu finețe texte sacre, cu ”înflorituri” de litere și chemare, geometric și sinuos totodată, cu precizie romanică și gotică într-un manierism (post)modern început de călugărițe la 1893, după secole de uitare… Cîteva dintre ele încă se ocupă cu arta de a nu uita!
(fotografii din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

http://www.accueil-abbaye-maredret.info/about_us

Middelheim

Parcul Middelheim din Anvers e cel mai izbutit muzeu de statui! Nici un spațiu contruit nu poate înlocui labirintul vegetal, verde vara, golaș iarna, în care sînt aciuate statuile la înlțimea omului care le privește în trecere… Ele capătă mirosuri, anotimpuri, umezeală și arșiță după cum bate vîntul și umbresc norii. Totul a început în 1950, cînd orașul a organizat o expoziție internațională de sculptură ”en plein air” și de atunci parcul e locuit de statui. Ideea a prins, încît statui de Rodin și de alți sculptori de geniu, Alberto Giacometti, Jean Arp, Rik Wouters, Henry Moore, Juan Muñoz, Carl Andre, Panamarenko, Franz West, Erwin Wurm, vorbes despre lume. Muzeul are acum, spun enciclopediile, vreo 400 de statui și 215 sînt expuse în permanență… L-am întălnit și pe ”titanicul” Balzac, așa cum l-a modelat Rodin. Văzusem statuia la început de iunie în expoziția centenară de la Paris, lucrată în ipsos. În parcul din Anvers se află opera în bronz, ”titanică” sub încoronarea frunzelor! Cînd mă plimbam pe alei cei mai mulți vorbeau despre artă și, credeți-mă, știau ce spun…

(fotografii din 30 septembrie 2017, Muzeul Middelheim, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)