Tag Archive: Iulie


Cîteva fotografii cu verdele acela albastru, pe care îl vezi prin fereastra avionului… (29 iulie, zona Bacău)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(undeva deasupra Belgiei)
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E o batcă. Cu talentul său, bunicul i-a cioplit fusul dintr-un lemn de salcîm. Cred că acel cub de oțel dur se găsea la ”cooperativa” din sat, cum îi spuneau casei cu două odăi, ce fusese a unui chiabur și devenise un fel de magazin cu de toate, universal în miniatură. De acolo mi-am cumpărat pe cinci ouă ”Geniul și zeița”, cartea lui Huxley. Sau poate că acel oțel fusese bătut și călit de vreun țigan, în verile în care șatra se așeza la marginea satului și începea să umble după ouă și găini, luînd la reparat și spoit cazanele vechi de prin ogrăzi. Era prin 1975, cîțiva ani mai înainte poate, cînd bunicul a cioplit și rotunjit cu rașpele pe care le avea, bucata aceea de salcîm. A făcut și un inel de fier în juru-i, să nu se crape lemnul de atîta bătaie și uscare. Inelul e mîncat acum, abia se mai ține, are însă o rugină frumoasă, ca din pictură. De altfel, înainte de o nouă ascuțire a coasei, undeva sub umbra unui copac, sau la colțul umbrit al casei, pe la amiază, înainte de un somn bun pe arșița în care nimeni nu putea lucra, uda bine lemnul să fie mai trainic, mai umflat și să stea oțelul nemișcat, încît fiecare lovitură cu gura ciocanului să fie precisă și sprințară ca un ritm de jazz. Pumnul lui nu era niciodată strîns pe coada ciocanului, care parcă juca în mînă și ar fi putul cu ușurință zbura undeva, dacă precizia ritmicii nu l-ar fi coborît cu iuțeală pe coasă, lăsînd pe buza ei o crestătură fină, ca o mușcătură nervoasă iar eu mă miram cum de nu dă sîngele pe buza aceea atît de fin mușcată de nervii dibaci ai bătăii. A luat tata batca atunci cînd bunica mea, mămuța, nu a mai avut ce face cu ea. Mămuța învățase cum-necum să bată coasa, după ce murise bunicul. Dar suna dogit și aiurea, coasa căpătase dinți sparți și un fel de gingie boantă. O mai repara tata, cînd venea vara de la fabrică și cosea peste tot. Ani buni batca i-a folosit tatei. Acum măsoară singurătatea, ca o limbă de ceas căzută. Mi-am desenat din ea un cadran solar.

(Foto 25 iulie 2015, Smîrdan, comuna Suharău)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Nimic nu e ce pare a fi… / volume în cer și pe pămînt…

Sînt sugestii trăite în miriștea care-mi înțepa picioarele în copilărie, în care simțeam arșița în adolescența combinelor argintii ca niște lăcuste… O lume care se schimbă. Dar e mereu aceeași! (Foto, 27 și 28 iulie2015)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Rîurî, rîuri…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Valul…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ecranul…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Tinara cu perla - Vermeer

De fapt, ce anume mă face să nu mai simt nici o urmă de ”cotidian”, de iluzoriu, chiar și numai pentru cîteva minute, cînd văd o pictură de exemplu, despre care îmi vine să spun ”îmi pare că este vie”? Nu că e ”desăvîrșit” de frumoasă, nu asta mă înalță; în fond, o imperceptibilă fisură estetică face vizibile ”limitele” picturii în raport cu ”desăvîrșirea” și efectele ”îmbătrînirii” pînzei și culorii… Și cu toate astea, sau, mai ales, pentru asta, un astfel de tablou e ”prezent”, a rupt cu trecutul și s-a așezat în ”lumina” de care am avut parte ca de un mare dar! Contemplîndu-i zîmbetul, privirea clară ce mă urmărește la rîndu-i din tablou, înțeleg că, da, dincolo de părere, ”tabloul e viu”: iradiază o lumină ca o icoană. Întrebărilor mele le-am găsit un posibil răspuns ”idealist” la Hans Sedlmayer. Analizînd capodopera lui Vermeer ”Elogilul picturii”, Sedlmayer înțelege că ”accentul este pus, ca în atîtea tablouri ale lui Vermeer pe trăirea luminii…” Tăcerea în care este închisă prin natura sa arta picturii e ”tainic însuflețită”. E „solemnă ca tăcerea din spațiul unei biserici în care se revarsă lumina. Lumina aceasta este – lucrul a fost adesea remarcat – «obiectul» propriu-zis al tabloului. […] ea are totodată caracterul unei lumini suprareale.” Dacă Sedlmayer vedea la femeia din tabloul ”Elogiul picturii” cum” o «lumină lăuntrică» este iradiată de fața ei – odată cu schițarea unui zîmbet fericit – care astfel se transfigurează, dobîndind o înaltă frumusețe…” eu mi-am amintit de ”Tînăra cu perlă” de la Mauritshuis. Tabloul acela mi-a oferit cîteva clipe de situare în lumină! (Hans Sedlmayer, ”Epoci și opere”, vol. I, București, Ed. Meridiane, 1991, pp. 286 – 298)

Mauritshuis a rămas o fascinație venită din cărți, atît pare de special, chiar și după ce l-am vizitat. Dincolo de a fi ”un spațiu de expunere”, Mauritshuis e un palat, el însuși operă de artă, cu splendoarea pe care o presupune. La scara istoriei, chiar și pentru un palat, existența nu e deloc simplă, e o poveste a distrugerii și izbînzii în a-și spori frumusețea, în fond asta e vocația pe care umanul o cîștigă prin artă… Palatul a fost construit la Haga de Johan Maurits, conte de Nassau-Siegen. Ridicarea palatului, cu exteriorul său clasicist, ritmat de coloane adosate și înconjurat de apă, a durat 11 ani, între 1633 și 1644. După incendiul din 1704 au rămas doar zidurile exterioare. S-a întîmplat să fie luată decizia bună ca ruinele să nu fie demolate și palatul a fost restaurat. Pereții interiori și tavanele au fost refăcute în stuc alb și lambriuri, șeminee noi au fost reconstruite, adăugînd eleganță barocă prin saloane și în jurul unei ample scări centrale… Pictorul venețian Giovanni Antonio Pellegrini, aflat în epocă la Haga, e autorul picturilor murale din ”salonul aurit” al palatului.

Salonul aurit, picturi de venețianul Giovanni Antonio Pellegrini.

???????????????????????????????

(Haga, foto D. A., 25.07.2014)