Tag Archive: Iulie


Afișul ales de cei din Fécamp pentru a-și susține ”patriotismul” are o pură culoare albastră. Numai că marea de la țărmul lor arată cu totul altfel, e de un foarte frumos verde liniștitor, mai ales în zile pline de nori deloc romantici…

(foto 27.07.2017, Fécamp, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Anunțuri

Lăsînd buna impresie că e o alcătuire reușită între sat și oraș, Honfleur a dat picturii impresioniste un cadru de exprimare foarte frumos, cu străduțe montane ce-ți solicită efortul urcării liniștite și un port primitor, bun la contemplarea în lumină, peste vîrfuri de catarge…🙃

(foto 26.07.2017, Honfleur, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

(foto 24.07.2017, Dunkerque; copyright ©Dumitru Agachi)

Cîteva fotografii cu verdele acela albastru, pe care îl vezi prin fereastra avionului… (29 iulie, zona Bacău)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(undeva deasupra Belgiei)
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E o batcă. Cu talentul său, bunicul i-a cioplit fusul dintr-un lemn de salcîm. Cred că acel cub de oțel dur se găsea la ”cooperativa” din sat, cum îi spuneau casei cu două odăi, ce fusese a unui chiabur și devenise un fel de magazin cu de toate, universal în miniatură. De acolo mi-am cumpărat pe cinci ouă ”Geniul și zeița”, cartea lui Huxley. Sau poate că acel oțel fusese bătut și călit de vreun țigan, în verile în care șatra se așeza la marginea satului și începea să umble după ouă și găini, luînd la reparat și spoit cazanele vechi de prin ogrăzi. Era prin 1975, cîțiva ani mai înainte poate, cînd bunicul a cioplit și rotunjit cu rașpele pe care le avea, bucata aceea de salcîm. A făcut și un inel de fier în juru-i, să nu se crape lemnul de atîta bătaie și uscare. Inelul e mîncat acum, abia se mai ține, are însă o rugină frumoasă, ca din pictură. De altfel, înainte de o nouă ascuțire a coasei, undeva sub umbra unui copac, sau la colțul umbrit al casei, pe la amiază, înainte de un somn bun pe arșița în care nimeni nu putea lucra, uda bine lemnul să fie mai trainic, mai umflat și să stea oțelul nemișcat, încît fiecare lovitură cu gura ciocanului să fie precisă și sprințară ca un ritm de jazz. Pumnul lui nu era niciodată strîns pe coada ciocanului, care parcă juca în mînă și ar fi putul cu ușurință zbura undeva, dacă precizia ritmicii nu l-ar fi coborît cu iuțeală pe coasă, lăsînd pe buza ei o crestătură fină, ca o mușcătură nervoasă iar eu mă miram cum de nu dă sîngele pe buza aceea atît de fin mușcată de nervii dibaci ai bătăii. A luat tata batca atunci cînd bunica mea, mămuța, nu a mai avut ce face cu ea. Mămuța învățase cum-necum să bată coasa, după ce murise bunicul. Dar suna dogit și aiurea, coasa căpătase dinți sparți și un fel de gingie boantă. O mai repara tata, cînd venea vara de la fabrică și cosea peste tot. Ani buni batca i-a folosit tatei. Acum măsoară singurătatea, ca o limbă de ceas căzută. Mi-am desenat din ea un cadran solar.

(Foto 25 iulie 2015, Smîrdan, comuna Suharău)