Tag Archive: Ursul


DSCN8278w1

Cînd prin sate răsfirate se adună urătorii…

??????????

(31.12.2012, Coșula, Botoșani)

Fețele trecerii

Nu știu cum o fi pe la alții, însă în zona etnografică a Botoșanilor tredițiile Anului Nou sînt încă încărcate de vitalitate. Am scris mai lung în anii trecuți, cînd am adus imagini ale vigorii acestor jocuri ale vieții și morții de la Vorona și Coșula.  Astăzi, pe o chiciură lăptoasă am fost la Vorona și am cules vreo cîteva imagini. Vă mulțumesc celor care sînteți în trecere pe aici!

(Foto D. Agachi, Vorona, Botoșani, 31.12.2011)

Ursarii…

Oraşul are lumini, zgomote, lasere, scene… În oraş se dau reprezentaţii. În oraş sunt festivaluri de folclor, numite frumos „datini şi obiceiuri” … sau chiar „Din străbuni, din oameni buni”… Prostia poate fi şi inspirată! E cu totul altfel „la origini”, unde nu e reprezentaţie, e ritual! Vorbisem cîndva despre cîţiva copii din Vorona! În Ajunul Anului Nou 2011 am avut şansa să mă aflu pe drumurile satului Coşula. Nu e departe de Botoşani, doar la vreo 15 km. Peste un deal împădurit se află Vorona. În spaţiile acestea, tradiţiile zoomorfe, ale caprei, căiuţilor şi mai ales ale ursului sunt cu totul spectaculoase. La Coşula, sat vechi, de când e mănăstioara lui Coşolvei, am întâlnit cei mai pitoreşti ursari… Adevăraţi magi ai timpului, ei trec himeric peste anul vechi… Sunt copii!

Cînd se întîlnesc doi ursari, între urşii lor e o confruntare icnită, aprigă.

Oricît de grea ar fi umilinţa înfrîngerii, ritul merge mai departe…

Foto D. Agachi, Copii la Coşula, judeţul Botoşani; 31.12.2010. (Copierea fotografiilor nu este permisă fără acordul meu.)

…iată că, scrisă astfel, data de astăzi poate avea iarăşi ceva straniu în ea (cum au fost succesiunile 01.01.00 sau 01.01.01, atât de fatidic mediatizate)… În noaptea Anului Nou am văzut străzile oraşului golite de ceea ce era, numai în urmă cu doar nişte ani, un fel de suflu vitalist renăscut la sărbătorile de iarnă. Tradiţiile par a se stinge pe neobservate. Am avut şansa şi în aceste sărbători, undeva pe Bulevardul M. Eminescu din Botoşani, să mă regăsesc în „universul” fabulos, să reîntâlnesc (încă) trăirile ancestrale. Însă protagoniştii au venit dintr-o veritabilă rezervaţie etnografică, aşa cum e zona Vorona, aflată la vreo 25 de km. de oraş. Întregul ţinut al Botoşanilor excelează în astfel de formule de celebrare a sacrului – sintagma consacrată e „obiceiuri de iarnă”. Am trăit fiorul şi spectaculozitatea lor în copilărie, undeva mai la Nord, la Suharău, lângă Darabani. Pentru cele câteva gânduri pe care le scriu acum, mi-am propus să nu mai apelez la „surse” şi nu voi încerca un exces de interpretare; am încercat un fel purificat de a privi şi înţelege.
Jocul (cuvântul ascunde înţelesul de ludic, de joacă, dar şi de ritual, rememorare, anamneză, dar şi de dans) caprei este unul al fertilităţii, al agrarienilor. Făpturi ale turmei, caprele sunt mânate şi ocrotite de un păstor. Jocul lor este unul în cerc zgomotos ca toaca unei biserici.

Jocul măştilor este unul al Moşilor. Şugubeţi şi înspăimântători totodată, ei sunt invocaţi din tărâmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viul. Oricât de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi veridic, jocul lor este unul gârbovit, adus de spate, la început poticnit şi, în toată desfăşurarea sa, destul de complex. Apoi dansul devine cât se poate de dinamic şi moşii prind „viaţă”, sfidând legile firii şi reîntorcându-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

Jocul ursului este al întregii firi. Natura însăşi, fiara, este în slăbire şi boală. Ursarul e un vraci, un Mag, un Şaman, un Vindecător, o făptură miraculoasă, cum nu s-a mai văzut, cu acea mitră ţuguiată şi toba cu un sunet straniu, profund, grav. El intră în scenă cu urşii plini de viaţă, dinamici, însă pe neaşteptate fiarele nu se simt prea bine, ba chiar o boală cumplită le răpune. Forţa (vraja) spectacolului e atât de mare, încât ceilalţi dansatori, deşi au mai trăit de nenumărate ori momentul, sunt cuprinşi de o subită grijă, iar ceea ce este extraordinar este că tinerii nu joacă, nu trişează, nu duc un rol, i-am văzut şi simţit dintr-o dată că sunt în rolul comunităţii lor şi simt suferinţa, cele care joacă sunt măştile, sufletele celorlalţi TRĂIESC!

Totul se încheie cu semănatul, refacerea în timp (real) a gestului însămânţării. Este un moment prin excelenţă veridic, nu mai are nimic de „joc” în el. Şi o remarcă: ţinutul Voronei are în centrul său o mănăstire de o formidabilă forţă spirituală, vatră mănăstirească ancestrală. A fost un ţinut mai întâi al pusnicilor, până a deveni al călugăriei instituţionalizate. Fiind o mănăstire de maici, a transmis în mod subtil, costumului popular feminin al zonei, ceva din portul monahal. Cu broboadele lor negre, ample, strânse într-un fel anume, de sub care se văd dantele albe, chipurile tinerelor par a fi desprinse din strana mănăstirii….

(Foto D. Agachi, 30.12.2009; reproducerea fotografiilor, a articolului sau a părţilor de articol nu sunt posibile fără contactarea şi acordul meu)