Un pictor orfic – Stelian Onica (2.09.09)

Dacă pentru un poet e de la sine înţeles că nu mai sunt necesare nuanţări, în ce priveşte natura sa insolită, cu pictorii se pare că lucrurile nu sunt la fel de simple. Există însă specia aparte a pictorului ca un poet şi unul dintre ei este Stelian Onica, un talentat artist din Iaşi. Pictura sa este o stare lirică a văzului, este metaforică şi diafană, în sensul de situare între două lumi. S-a afirmat, de pildă, „că lirica stănesciană alcătuieşte o poetică a vă­zului. Nu văzul ca simţ, deci ca materialitate, consti­tuie substanţa poeticii, ci ideea de văz. A gândi cu vederea este o obligaţie esenţială a aventurii spirituale: pentru că este o obligaţie primor­dială, ieşită din conceperea actului de cunoaş­tere. Înaintea graiului, există desigur văzul.” (Costin Tuchilă, Sensuri orfice, în „Luceafărul”, nr. 50 (1128), 17 decembrie 1983). Afirmaţiile citate încadrează revelator modul lui Stelian Onica de a gândi şi reprezenta lumea aparte a picturii sale.

Ideaţia pânzelor este de extracţie orfică, însă nutrită cu substanţa mitică neaoşă: „Existenţa românească nu cuprinde numai lumea de aici, ci şi lumea de dincolo… Lumea de dincolo are pentru român o situaţie stranie faţă de cea de aici. Te-ai aştepta s-o găseşti despărţită printr-un hotar spaţial: aici, dincolo. O afli despărţită printr-o schimbare de fire a fiinţei. Lumea de dincolo, nu e pentru noi „afară” din lumea de aici. Ceea ce ne desparte de ea, este un fel de oprelişte internă, de vamă (cenzură transcendentă în termenii lui Blaga), de deosebire, de domeniu existenţial, de experienţă a fiinţei” (Mircea Vulcănescu, Izvoare de filosofie, în Culegere de studii şi texte, vol. II, Bucureşti: Ed. Bucovina I. E. Toronţiu, 1942, p. 53; text citat de Gorun Manolescu, Catafatic şi Apofatic, sit agonia. ro). Pictorul nu îşi propune, în sens orfic, doar să aibă acces la imaginarul lumii de dincolo ci să o cerceteze, cu receptacolul care i-a fost interzis miticului Orfeu, privirea spre înapoi.

Prin urmare, expoziţia deschisă la Galeriile de artă N. Tonitza din Iaşi (care va fi vernisată pe 7 septembrie, ora 18), a primit un titlu sugestiv: Apophatic evidence. „Dovezile” căutate sunt ale acelui fel special de cunoaştere din teologia ortodoxă, cea apofatică. Compoziţiile sunt hieratice, în deplină coerenţă cu temporalitatea de interval pe care o reprezintă. Îngerii săi duali se oglindesc faţă către faţă, ca jumătăţile unei cochilii.

Lumea plastică a lui Stelian Onica nu e foarte aglomerată, e populată doar de fulgurante şi, ai impresia, efemere apariţii simbolice. Privirea aşteaptă ca îngerul de var să dispară dintr-o clipă în alta, în imponderabilitatea în care e redat. Nu se întâmplă însă aşa, nu se volatilizează ca o cerneală miraculoasă şi privirea caută, oarecum contrariată, punctul de sprijin sub impresia de volatil. Iar acel punct e plasat undeva la intersecţia reliefurilor cromatice ale fundalului fiecărui tablou: reliefuri aride, stâncoase, pământoase, alcătuite din brun-uri şi gri-uri. Câte o apă intens albastră taie tabloul, amintind că totul e trecere fără de întoarcere. Stelian Onica este un pictor restaurator; în sens propriu, restaurează pictură, cu precădere icoane. În sens extins, formula sa plastică are ceva din re(in)staurarea picturii. Restauratorul are un mod mai special de a picta, o cromatică stinsă, ca a vechilor icoane pe care s-a aşezat voalul estompat de praf şi fum. Dacă ideatic pictura lui Stelian Onica este orfică, ca manieră poate fi asociată doar forţat orfismului… Totuşi legături subtile, de fapt reflexe postmoderne ale orfismului în pictură se pot găsi la Stelian Onica tocmai la nivelul tehnicii.

(O notaţie personală: mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc astăzi cu prietenul Stelian Onica.)

Publicitate