Tag Archive: Vorona


DSCF5146w1

Ceața, mai degrabă o pulbere de zăpadă mînată de vîntul ce nu scutura copacii lasă peste sat o penumbră care amplifică distanțele. E un fel de ecran din pînză gălbuie pe care joacă imaginile unei proiecții vechi. Contrastele dispar și pămîntul se întinde peste cerul opac, albit și el. E o lume prinsă între neliniștile unor umbre.

DSCF5148w

DSCF5174w

(26.12.2012, dealuri cu sate pe lîngă Dorohoi)

Proiecții din anii trecuți: senin la Suharău, nori la Smbîrdan, Vorona

Publicitate

Fețele trecerii

Nu știu cum o fi pe la alții, însă în zona etnografică a Botoșanilor tredițiile Anului Nou sînt încă încărcate de vitalitate. Am scris mai lung în anii trecuți, cînd am adus imagini ale vigorii acestor jocuri ale vieții și morții de la Vorona și Coșula.  Astăzi, pe o chiciură lăptoasă am fost la Vorona și am cules vreo cîteva imagini. Vă mulțumesc celor care sînteți în trecere pe aici!

(Foto D. Agachi, Vorona, Botoșani, 31.12.2011)

Era generoasă lumina după-amiezii  și zăpada lucea stins, așternută într-un strat subțire peste poiană și printre arborii făgetului secular. Mănăstirea Vorona, cu multele turle ale bisericilor sale, îmi apărea mai frumoasă, mai impunătoare decît mi-o aminteam. Citisem mai demult, într-o scrisoare adresată de Nicolae Iorga unui profesor de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului Laurian: ”Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176, scrisoare datată ”15 mart 1923”) Despre frumusețea acelui ”cadru de natură” pe care Iorga îl numea bogat, plin la propriu de echilibrul dealului molcom împădurit, ritmat de poieni largi, însorite, povestesc înseși imaginile. Mănăstirea și localitatea Vorona păstrează cîteva exemplare autentice de arhitectură tradițională, în care cerdacul amplu, devenit veritabilă colonadă, este foarte bine reprezentat și, ceea ce este cu adevărat remarcabil, motivul arhitectural al coloanei din lemn sau din zidărie nu a fost denaturat după multele etape de reparații. Ca și în alte locuri mult mai cunoscute, Văratec, Agapia bunăoară, arhitectura incintei mănăstirii a preluat foarte mult din modelul casei tradiționale, iar în alcătuirea casei vechi toate aveau temei: jocurile de culori și, mai ales, naturalețea lor, proporțiile, ritmul, lumina și nimic din ceea ce era bine omului nu era uitat… Ce frumos curge acoperișul casei și, mai ales, cîtă tihnă transmite prin ”privirea” aproape adormită a ”ochilor” plasați către coama lui, ca sub o frunte. Sînt de evidențiat grija și respectul pentru detalii la recentele lucrări de restaurare a fațadelor și acoperișurilor din incinta mănăstirii.

(Foto D. Agachi, Mănăstirea Vorona, 26.12.2011; imagini ale mănăstirii înainte de lucrările de restaurare se găsesc pe un blog interesant aici)

…iată că, scrisă astfel, data de astăzi poate avea iarăşi ceva straniu în ea (cum au fost succesiunile 01.01.00 sau 01.01.01, atât de fatidic mediatizate)… În noaptea Anului Nou am văzut străzile oraşului golite de ceea ce era, numai în urmă cu doar nişte ani, un fel de suflu vitalist renăscut la sărbătorile de iarnă. Tradiţiile par a se stinge pe neobservate. Am avut şansa şi în aceste sărbători, undeva pe Bulevardul M. Eminescu din Botoşani, să mă regăsesc în „universul” fabulos, să reîntâlnesc (încă) trăirile ancestrale. Însă protagoniştii au venit dintr-o veritabilă rezervaţie etnografică, aşa cum e zona Vorona, aflată la vreo 25 de km. de oraş. Întregul ţinut al Botoşanilor excelează în astfel de formule de celebrare a sacrului – sintagma consacrată e „obiceiuri de iarnă”. Am trăit fiorul şi spectaculozitatea lor în copilărie, undeva mai la Nord, la Suharău, lângă Darabani. Pentru cele câteva gânduri pe care le scriu acum, mi-am propus să nu mai apelez la „surse” şi nu voi încerca un exces de interpretare; am încercat un fel purificat de a privi şi înţelege.
Jocul (cuvântul ascunde înţelesul de ludic, de joacă, dar şi de ritual, rememorare, anamneză, dar şi de dans) caprei este unul al fertilităţii, al agrarienilor. Făpturi ale turmei, caprele sunt mânate şi ocrotite de un păstor. Jocul lor este unul în cerc zgomotos ca toaca unei biserici.

Jocul măştilor este unul al Moşilor. Şugubeţi şi înspăimântători totodată, ei sunt invocaţi din tărâmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viul. Oricât de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi veridic, jocul lor este unul gârbovit, adus de spate, la început poticnit şi, în toată desfăşurarea sa, destul de complex. Apoi dansul devine cât se poate de dinamic şi moşii prind „viaţă”, sfidând legile firii şi reîntorcându-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

Jocul ursului este al întregii firi. Natura însăşi, fiara, este în slăbire şi boală. Ursarul e un vraci, un Mag, un Şaman, un Vindecător, o făptură miraculoasă, cum nu s-a mai văzut, cu acea mitră ţuguiată şi toba cu un sunet straniu, profund, grav. El intră în scenă cu urşii plini de viaţă, dinamici, însă pe neaşteptate fiarele nu se simt prea bine, ba chiar o boală cumplită le răpune. Forţa (vraja) spectacolului e atât de mare, încât ceilalţi dansatori, deşi au mai trăit de nenumărate ori momentul, sunt cuprinşi de o subită grijă, iar ceea ce este extraordinar este că tinerii nu joacă, nu trişează, nu duc un rol, i-am văzut şi simţit dintr-o dată că sunt în rolul comunităţii lor şi simt suferinţa, cele care joacă sunt măştile, sufletele celorlalţi TRĂIESC!

Totul se încheie cu semănatul, refacerea în timp (real) a gestului însămânţării. Este un moment prin excelenţă veridic, nu mai are nimic de „joc” în el. Şi o remarcă: ţinutul Voronei are în centrul său o mănăstire de o formidabilă forţă spirituală, vatră mănăstirească ancestrală. A fost un ţinut mai întâi al pusnicilor, până a deveni al călugăriei instituţionalizate. Fiind o mănăstire de maici, a transmis în mod subtil, costumului popular feminin al zonei, ceva din portul monahal. Cu broboadele lor negre, ample, strânse într-un fel anume, de sub care se văd dantele albe, chipurile tinerelor par a fi desprinse din strana mănăstirii….

(Foto D. Agachi, 30.12.2009; reproducerea fotografiilor, a articolului sau a părţilor de articol nu sunt posibile fără contactarea şi acordul meu)