Parizianul, indiferent de specie, e o natură mai specială…

Privind prin Jardin des Tuileries.

Impasibili printre tunuri… (Les Invalides.)

Portrete văzute la Pont des Arts.

Teoria relativității in nuce! sau ab absurdo! sau un chic de street suprarealism… În fine, surpriza arhitecturală e autentică… În piața largă din fața Primăriei din Paris, cu grandoarea ei barocă pînă la saturație, un arhitect a imaginat jocul acesta de uși recuperate din locurile în care casele mor! Sînt uși inaccesibile, sînt uși iluzorii! Lasă totul închis. Memoria încuiată e iremediabil pierdută. Casele din spatele acestor uși nu se mai văd… (Place de l’Hôtel-de-Ville – Esplanade de la Libération.)

(Foto, Paris, 3-5 iunie 2017, copyright ©Dumitru Agachi)

Publicitate

Nimic nou în lumea plină de lumină…

Ce a vrut să sugereze artistul renașterii Francesco del Cossa, pictînd o pereche de boboci cu ochi în icoana Sfintei Lucia e ușor de ”văzut” : a omagiat lumina prin frumusețea ochilor (ca dar divin). Sfînta e celebrată de bisericile catolică și ortodoxă pe 13 decembrie, iar prin tradiție e ocrotitoarea ochilor, a orbilor, dar și a electricienilor (ca meșteri ai luminii, înțeleg), de cînd a apărut meseria asta. În maniera obișnuită, ochii sint pictați pe o tipsie pe care sfînta o ține în mîna dreaptă. Numai că pe la 1470, pictorul din Ferrara are o intuiție de geniu, ce se va dovedi fecundă abia peste cinci secole și ceva. El așează ochii mult mai discret, hipnotici și ”suprarealist” în doi boboci de floare fantastă, spre care sfînta privește cu tandrețe și parcă pe furiș… Și iarăși înțelegi că nu e nimic nou în lumea plină de lumină.
(Francesco del Cossa, ”Santa Lucia”, pictură pe lemn, tempera pe fond de aur, 79×56 cm, 1472-1473, National Gallery of Art, Washington; sursa foto, Wikipedia)

Masa e pe măr

În 1962 Magritte pictează o pînză mai degrabă simbolică, însemnînd că suprarealismul în manieră se rarefiase. Mărul cu melon, care-i ținuse loc de autoportret (disimulat în simplitatea primară a compoziției) devine un volum perfect imponderabil într-un spațiu amintind undele apei abea atinsă de vînt… În acea plutire, mărul poartă o masă redată cu lumina și geometria ei elementară. Nu e nimic așezat pe fața de masă albă, pictura s-a purificat și surprinde în esență doar ”realități frumoase”.
(Magritte, Les belles réalités, 1962)

Fotografia

Am mai spus-o, nu dau deloc atenție fotografiilor ”artificializate” kitsch, celor în care luna e mare si perfectă, ținută pe un deget, celor în care colturile unei incăperi au pînze de paianjeni și ”crăpături” artistice în tencuială, bla-bla, bla-bla…
Priviți, însă, o superbă suprapunere a suprarealistului Man Ray, sculptor, pictor și, ca și Brancuși, impresionant fotograf! Ce spectacol de linii luminoase dă inversarea acordeonului cu burduful deschis! Iar fața cîntăreței, o femeie cu chip matur, exprimă, ca Ianus, stările diferite ale aceleiași vieți: una închisă, cu privirea trimisă imobil în zare, alta zîmbitoare, pămînteană, ludică și nocturnă……..

(Man Ray, ”Femeie cu acordeon”, 1930, surs afoto, aici)

Magritte în sinteză…

Clive Barker, sculptorul, a creat din bronz patinat negru un portret (robot și) simbolic al lui Magritte. Cine face legătura între acel Crai Nou șlefuit, care-i stă pe melon ca o pană (la palărie) și imaginația inocentă a suprarealistului ajunge la esențial…

(Clive Barker: Magritte’s hat, 2008; sursa foto, facebook, pagina ”La Révolution surréaliste”)