”Houston, we have a problem !”

Prima impresie amuzantă a fost să-l numesc… ”moșul gînditor!” Pastișa după Rodin e cît se poate de vizibilă și asumată postmodern de sculptor. Dar nu e amuzant, cum ar părea! Gînditorul roșu al acelui sculptor (al cărui nume nu am reușit să-l văd pe undeva) e ”conectat” cu antene psihedelice la timpul (fovist) pe care-l trăim. Dincolo de masculinitatea afișată, el e un alienat…
(foto, 25 decembrie 2017, ”Gînditorul” din Parcul VUB, latura neerlandofonă a Université libre de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

valul

…
”În liniștea serii”
…
”La marginea mării;”

Sculptura se numește ”omul născut de mare” și e creația din 2009 a unei artiste din Bruxelles, Catherinei Francois. E amplasată în mare, doar refluxul o face vizibilă. Sculptorița și-a imaginat astfel „omul”, încît atunci cînd apele cresc el îmbrățișează fiecare val….

Bilă și melancolie

Knokke e orășelul belgian cel mai plin de artă din cîte am văzut. Nu ai altceva mai bun de făcut, după ce-ți scuturi papucii de nisipul fin, decît să cumperi ceva ”de artă”, că merge seară la bere. 80 de galerii nu de șaormării (nu-i glumă!) se înșiruie una lîngă alta la trotuarul larg de pe țărmul mării. Mai asculți vîntul, mai miroși marea, mai privești arta de toate felurile și mărimile, nu exagerez. Unele scot statui să vîndă direct în stradă, poate sînt clienți care nu rezistă și trebuie musai să cumpere, să nu leșine de poftă… După cum i-am văzut, cei care umblă prin galerii și mai puțin prin nisip sînt afectați de o inexplicabilă melancolie, e știut, consumul exagerat dăunează!

(foto 11.08.2017, Konkke, Belgia la țărmul Mării Nordului; copyright ©Dumitru Agachi)

Sculptorul se numește Ronald A. Westerhuis. El creează geometrii în oțel. Șlefuind impecabil zone ale obiectului integrează oglinzi.

Omul îmbrățișat

L-am văzut de multe ori, prin diverse locuri, pe omul ușor vetust al lui Folon. Nu m-a mirat să-l regăsesc la Marea Nordului, la Knokke, locul unde-i plăcea lui Folon la marginea mării… Îl priveam amuzîndu-mă că bronzul auriu îi ”stătea” foarte bine în lumina înserării, ca o haină impecabil croită… S-a întîmplat să vină o fetiță roșie și să-l îmbrățișeze strîns, ca pe un bunic drag… Enorm de multă iubire i-a oferit!

o viață de reporter fotograf…

Un scurt film de pe youtube prezintă expoziția lui Steve McCurry (aici). Cele mai multe dintre fotografii se regăsesc și în selecția de la Bruxelles (peste 200 de fotografii, spun organizatorii), însă într-o prezentare și mai bună, mult mai interactivă decît cea în manieră tradițională, cu fotografiile ”înrămate”, prezentată în film. În ”panotarea” din Bruxelles traseul e marcat de plase înalte, cu ochiuri fine, care dau un vaporos joc de flu, lăsîndu-ți impresia că vezi întreaga expoziție în același timp. Relațiile dintre fotografii sînt subtile și dau, cum însuși fotograful ține mereu să precizeze, continuitate incredibilei povești a lumii. Explicațiile înregistate pe care le asculți sînt numai ale fotografului. El amintește pe scurt emoția pe care a simțit-o în momentul în care a gîndit sau a făcut fotografia… Superb!

Steve McCurry povestește cum a făcut fotografia: văzuse peretele plin de urme de palme. Simțea că îi mai trebuia ceva. A așteptat să se întîmple. Nu s-a întîmplat nimic semnificativ, a renunțat după cîteva ore și a revenit a doua zi! A trecut pe acolo un copil. Spune Steve, copilul s-a uitat la el, poate s-a speriat, poate că pur și simplu a vrut să se joace și a luat-o la fugă… Acela a fost momentul așteptat, el i-a produs emoția!

(foto 08.08.2017, Expoziția Steve McCurry, Bruxelles; copyright ©Dumitru Agachi)