Category: dialoguri


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E pensionar și văduv. Soția a murit lîngă el cînd dormeau, nici n-a știut. A murit așa, iar cu mîna a făcut gestul acela prin aer, rotind încet, cum ai da drumul la un puf de pană cînd vîntul abia adie și după cîteva clipe nu o mai vezi, vîntul a și ascuns-o pe undeva… Își face rugăciunea mergînd pe aleea dintre abații, galbenă la vremea asta, și mișcă din deget biluțele pe ață, un șirag destul de lung. Cred că se ruga și cînd îmi vorbea, degetul mîinii drepte nu-și înceta deloc gimnastica spirituală, parcă în ritmul pașilor, parcă mai repede. Cînd spunea ceva esențial ridica mîna spre copacii galbeni și atunci șiragul se vedea în toată splendoarea. Are un fiu monah ce viețuiește undeva în Franța, cîntînd gregorian în latină, ”nu ca aici, în franceză, dar e bine și așa, mi-a zis, n-are nici o importanță!”. E catolic ”așa ca la pensie”, vine la mănăstiri la fel cum merge musai o dată pe săptămînă la Bruxelles, are el un resto în care-i cunoscut și mănîncă scoici cu cartofi fripți… Asta-i pofta, mănînc deci trăiesc, așa gîndește și faptul de a fi religios, cartezian: ”altfel n-ar avea nci un sens! Viața n-ar avea nici un sens! Nu ar putea fi cum e dacă n-ar avea nici un sens. Nu că ar fi absurdă, nu, ar fi absurd că sînt și i-aș pune capăt cu un glonț în cap!”
(fotografie din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Anunțuri


E de la sine înțeles că cei mai mulți vor admira o fotografie ”clară”, care-ți dă impresia că ai oprit timpul în detaliile lui cele mai fine, pe care clipa ți le-a oferit… În realitate însă, ”claritate” nu înseamnă și mai multă expresivitate. În una privești un moment așa cum a fost, între contururi vagi și abia sugerate te situezi într-un vis! De altfel, ”memoria” știe foarte bine toate astea, nimic nu ne amintim cu ”perfectă” claritate… Ne amintim ca într-o ceață tămăduitoare chiar și clipele cele mai dragi, rămîne doar esențialul ce s-a contopit cel mai subtil cu lumina acelor clipe. În cele din urmă visul e tot mai îndepărtat, rătăcitor printre umbre.



(fotografii de la un concert stradal pe Rue de Flandre, Bruxelles, 16 septembrie 2017; trupa se numește Octopus și cîntă foarte bine; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)


Privind prin Jardin des Tuileries.


Impasibili printre tunuri… (Les Invalides.)

Portrete văzute la Pont des Arts.


Teoria relativității in nuce! sau ab absurdo! sau un chic de street suprarealism… În fine, surpriza arhitecturală e autentică… În piața largă din fața Primăriei din Paris, cu grandoarea ei barocă pînă la saturație, un arhitect a imaginat jocul acesta de uși recuperate din locurile în care casele mor! Sînt uși inaccesibile, sînt uși iluzorii! Lasă totul închis. Memoria încuiată e iremediabil pierdută. Casele din spatele acestor uși nu se mai văd… (Place de l’Hôtel-de-Ville – Esplanade de la Libération.)

(Foto, Paris, 3-5 iunie 2017, copyright ©Dumitru Agachi)


Pe la sfîrșit de mai, la Bruxelles se întîmplă un consistent festival de jazz. Se numea ”marathon” de jazz (și era mai sugestiv, vorbea de la sine despre grandoarea momentului), de anul ăsta se numește mai modest ”Brussels Jazz Weekend”. Dar e același important festival, cu 5 scene în aer liber și vreo 80 de cafenele și braserii dedicate jazzului. Și de vreo 5 ani, de cînd ascult cîntările de prin piețe, singura prezență românească am văzut-o ieri seară (27 mai) în Place Sblon. O prezență de excepție a trupei Bega Blues Band. Nu e un jazz ”curat”, nicidecum, e o (in)fuziune între rock și jazz, în care improvizația pe teme de folclor, de la ”Cine iubește și lasă…” pînă la ”melc-melc codobelc” e frumoasă și discretă. Jazz-rockul e cît se poate de vechi, de pe la sfîrșitul anilor 1960, glumind aș putea spune că are cam vîrsta trupei! De altfel, sonoritățile anilor 70 se insinuează foarte izbutit în interpretarea trupei!
(foto, 27 mai 2017, Place Sablon, Bruxelles. Imagini și text sub protecția legii drepturilor de autor)

Cîndva foarte la modă, pe la normanzi, flamanzi, francezi umplînd pereții din castele cu legende medievale ori, mai aproape de noi, baroce și mitologice, tapiseria rezistă, iată, ca fenomen plastic. E chiar o ”revelație” monumentala înșiruire de covoare cu franjuri expusă la Catedrala Saints-Michel-et-Gudule din Bruxelles. Tapiseria are încă multe de povestit și integrările plastice actuale îi oferă destule șanse, mai ales că tehnicile s-au amestecat. Cunoscuta artistă australiană Irene Barberis expune (în ”premieră mondială”, zic organizatorii) lucrarea sa monumentală ”Tapestry of Light”. A folosit materiale cu proprietăți fluorescente, iar cînd e iradiată (din cînd în cînd) cu proiectoare de ultraviolete, tapiseria oferă privitorului un foarte sugestiv spectacol vizual, cu totul dramatic. Autoarea a recreat pe teme din Apocalipsa de la Catedrala din Angers, tapiserie țesută între 1373 și 1382 în atelierul francezului Nicolas Bataille, însă după desenele flamandului Hennequin din Bruges!
Totul e sinteză, pe lumea asta. Chiar și ultraviole(n)tă!
(tapiseria este expusă în interiorul catedralei pînă pe 15 iunie 2017)

Irene Barberis, ”Tapestry of Light”; tapiseria în lumina filtrată de vitraliile catedralei.

Tapiseria iradiată cu ultraviolete.

Motivul plastic trimite la vitraliile catedralelor: