Griful

Am văzut mai demult un documentar despre Mongolia. Un bărbat ce-și purta turma și iurta cioplea în lemn, cînd avea răgaz, figurine de cai. Lucra cu atîta măiestrie și răbdare de parcă ar fi sculptat un zeu! De fapt asta și făcea, doar un mongol ar putea surprinde cu atîta precizie alura și frumusețea unui cal. Privind griful acelui instrument rezemat de spătar într-o clipă de odihnă, mi-am amintit de omul care cioplea… La Tîrgul de Crăciun 2017 din Bruxelles e invitată Mongolia și așa am văzut un mic ansamblu cîntînd muzică tradițională din ”violoncele” cu 2 coarde groase, făcute din păr lung de cal.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 27 decembrie 2017, Piața Bursei, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Venus – model nesiliconat de feminitate

Plimbîndu-se prin ”Parc de Bruxelles”, Christopher M. Gérard amintește pățania unui confrate bruxellez. Pe cînd era elev, dramaturgul Michel de Ghelderode descoperă trupul femeii contemplînd-o pe Venus. În treacăt fie spus, cînd am privit și eu cu atenție statuia am văzut că ”Venus cu porumbel” a fost sculptată tocmai la 1774 și că, estetic vorbind, poate sta în orice mare muzeu al lumii… Numai că elevul de atunci, aflat la primele sale emoții estetice și erotice în amestec exploziv de stări adolescentine, a avut neșansa să fie văzut, în concentrata lui contemplare, de un preot neîndurător al colegiului său și pedepsit sever pentru impudoare… ”Le petit impudique” a rămas însă ”îndrăgostit” de statuile orașului și, pe la bătrînețe, a scris o carte, ”Mes statues”…

Ce vremuri, domnule! Cine-și mai ridică astăzi privirea spre clasica Venus, ușor rubensiană ?

(foto, 26 decembrie 2017, ”Venus cu Porumbel”, Parc de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Între mănăstiri

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E pensionar și văduv. Soția a murit lîngă el cînd dormeau, nici n-a știut. A murit așa, iar cu mîna a făcut gestul acela prin aer, rotind încet, cum ai da drumul la un puf de pană cînd vîntul abia adie și după cîteva clipe nu o mai vezi, vîntul a și ascuns-o pe undeva… Își face rugăciunea mergînd pe aleea dintre abații, galbenă la vremea asta, și mișcă din deget biluțele pe ață, un șirag destul de lung. Cred că se ruga și cînd îmi vorbea, degetul mîinii drepte nu-și înceta deloc gimnastica spirituală, parcă în ritmul pașilor, parcă mai repede. Cînd spunea ceva esențial ridica mîna spre copacii galbeni și atunci șiragul se vedea în toată splendoarea. Are un fiu monah ce viețuiește undeva în Franța, cîntînd gregorian în latină, ”nu ca aici, în franceză, dar e bine și așa, mi-a zis, n-are nici o importanță!”. E catolic ”așa ca la pensie”, vine la mănăstiri la fel cum merge musai o dată pe săptămînă la Bruxelles, are el un resto în care-i cunoscut și mănîncă scoici cu cartofi fripți… Asta-i pofta, mănînc deci trăiesc, așa gîndește și faptul de a fi religios, cartezian: ”altfel n-ar avea nci un sens! Viața n-ar avea nici un sens! Nu ar putea fi cum e dacă n-ar avea nici un sens. Nu că ar fi absurdă, nu, ar fi absurd că sînt și i-aș pune capăt cu un glonț în cap!”
(fotografie din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

umbre de rock (un gînd fotografic…)

E de la sine înțeles că cei mai mulți vor admira o fotografie ”clară”, care-ți dă impresia că ai oprit timpul în detaliile lui cele mai fine, pe care clipa ți le-a oferit… În realitate însă, ”claritate” nu înseamnă și mai multă expresivitate. În una privești un moment așa cum a fost, între contururi vagi și abia sugerate te situezi într-un vis! De altfel, ”memoria” știe foarte bine toate astea, nimic nu ne amintim cu ”perfectă” claritate… Ne amintim ca într-o ceață tămăduitoare chiar și clipele cele mai dragi, rămîne doar esențialul ce s-a contopit cel mai subtil cu lumina acelor clipe. În cele din urmă visul e tot mai îndepărtat, rătăcitor printre umbre.

(fotografii de la un concert stradal pe Rue de Flandre, Bruxelles, 16 septembrie 2017; trupa se numește Octopus și cîntă foarte bine; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Parizianul, indiferent de specie, e o natură mai specială…

Privind prin Jardin des Tuileries.

Impasibili printre tunuri… (Les Invalides.)

Portrete văzute la Pont des Arts.

Teoria relativității in nuce! sau ab absurdo! sau un chic de street suprarealism… În fine, surpriza arhitecturală e autentică… În piața largă din fața Primăriei din Paris, cu grandoarea ei barocă pînă la saturație, un arhitect a imaginat jocul acesta de uși recuperate din locurile în care casele mor! Sînt uși inaccesibile, sînt uși iluzorii! Lasă totul închis. Memoria încuiată e iremediabil pierdută. Casele din spatele acestor uși nu se mai văd… (Place de l’Hôtel-de-Ville – Esplanade de la Libération.)

(Foto, Paris, 3-5 iunie 2017, copyright ©Dumitru Agachi)