Tag Archive: Amintire


Eram printr-a IV-a și în acea iarnă cumplită am văzut cum se lipeau îngerii de geamul mic al grajdului cu iesle pentru vreo patru vite. Pe sticla despărțită de lemnul înnegrit se lipiseră unii de alții de ger, înțepeniți printre cristale, cînd lumina se împrăștia dimineața în culori. Încă din toamnă bunicul înconjura prevăzător grajdul cu snopuri în care punea strujenii cei mai înalți, închidea un fel de cazemată aurie, pînă la streașină, iar spicele se mlădiau toată iarna ca o joacă neîntreruptă sub acoperișul gros de stuf, făcut anume să nu pătrundă frigul… Îmi închipuiam și eram trist că îngerii îndurau aceeași arsură lipindu-se de geamul de gheață, cum simțisem eu de cîteva ori, cînd din grabă am uitat să-mi iau mănușa și am pus mîna pe clanță. Palma se încleșta pe mînerul înghețat și odată mama mi-a desprins-o turnînd ceaiul de tei ce încă nu se răcise, nu pot uita cum m-a fript gerul și nici usturimea care ținea cîteva zile….

Cînd se lumina albastru și soarele ar fi curs din streșini dar nu putea de ger ce era, bunicul muta cîțiva snopi din blindajul foșnitor și deschidea ușa cea mare prin care ieșea vioi norul ce ținuse vitelor de cald… Atunci el dispărea învăluit de norul alb, era pufos și umflat ca lînă scărmănată, din care toată iarna trăgea fusul un fir subțire printre degete și niciodată nu-l termina. Iar norul îl purta într-o clipă cine știe pe unde…

(foto, decembrie 2017, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Anunțuri

Cînd am început a IV-a, tata mi-a cumpărat plumieră mare din lemn, lucrată fin, lustruită ca o vioară făcută la Reghin… Avea loc pentru radieră și locușoare multe pentru ”culori”, să stea perfect ascuțite. După un timp s-a colorat ”pastel”, peste tot era pătată de cerneală și nu-mi mai plăcea, dar zornăiau culorile în ea ca bețele pe tamburină și cînd alergam cu ghiozdanul-vibrafon în spate cream o simfonie colosală, a fost singura și convingătoarea mea activitate muzicală!

După dealuri i-am văzut fumînd și dracu m-a pus să-i spun bunicii, în prima duminică preotul a știut și de la el și preuteasa-învățătoare. Cei trei mi-au luat plumiera de ciudă c-am fluierat în biserică și-au spart-o de tot după dealuri, atunci am păcătuit pentru prima dată, plîngînd, dorindu-mi cumplit să moară cei trei…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 1 noiembrie 2017, ”Les Lacs des l’Eau d’Heure”; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Dorina avea nasul cîrn. Sau Claudia avea nasul cîrn. Sau poate că amîndouă aveau nasul cîrn, nici nu mai știu… Dorina nu era o fetiță ca altele, era băiețoasă. În iarna dintr-a IV-a, Dorina ne-a spulberat pe toți erotic venind cu pantaloni strîmți cum nu mai văzusem și patine cum iarăși nu mai văzusem pe niște bocanci mici, negri, milităroși, lustruiți, țepeni, înalți cu șireturi…
Ne dădeam pe ghiață fiecare cum puteam, alergînd doi, trei pași, lunecînd poticnit cîțiva metri. Însă Dorina zbura pînă departe periculos pe dealul școlii. Învățătoarea-preuteasă striga după ea, ”Dorina, Dorina, oprește-te!” De băiețoasă ce era Dorina a făcut școala de securitate.

(fotografie, 1 noiembrie 2017, ”Les Lacs des l’Eau d’Heure”; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Într-a IV-a am avut istorie și poate că ăsta o fi fost motivul pentru care învățătoarea-preuteasă mi-a scris pe cartea pentru premiu: ”Să ajungi istoric!” Atît mi-a scris, lapidar și și-a pus semnătura ei cu nume neobișnuit prin sat, Ecaterina. Era o cărțulie repovestită, ”Întoarcerea lui Ulise în Itaca”. Toată vara aceea imaginam și vedeam momentul în care Ulise încoardă arcul și mîngîiam un cățelandru alb și frumos, spunîndu-i că-i foarte bătrîn și plin de purici ca Argus.
Mult mai tîrziu și-a amintit învățătoarea că-i plăcea cum alăturam neobișnuit unele cuvinte și că dintre mulți pe care-i școlise, ea credea că voi ajunge ”intelectual”. N-am reușit să am nici o ”specialitate” intelectuală și mă bucur enorm pentru asta!

(fotografie, 1 noiembrie 2017, Auderghem, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Se numea Gheorghe. Era căsătorit cu o soră a tatii, dar nu-l numeam ”moș”, așa învățasem că e mai frumos, ca la oraș, să-i spun nenea Gheorghe. Deșirat, cu un cap mare și cioplit aproape ”cubist” de slab ce era, fața lui îmi părea dură și morocănoasă. Și poate că n-aș fi văzut-o așa, de n-ar fi fost urechile lui cît brusturele vara… Dacă se supăra pe el careva din familie, îl auzeam spunînd că Gheorghe-i ”clăpăug”, dar eu nu aveam voie să vorbesc urît! Cînd am terminat a IV-a, n-am scăpat de compunerea de la sfîrșit de an iar învățătoarea-preuteasă m-a pus s-o citesc la serbare. Așa a auzit-o Gheorghe, uitîndu-se la mine pe scenă cum îmi tremura foaia ”dictando” pe care copiasem frumos rîndurile de ”adio”!

Eram la prășit undeva destul de departe de sat și Gheorghe îmi ceruse să iau cu mine ”compunerea”… Prășea un rînd de porumb și m-a pus să-i citesc mergînd lîngă el. Cît de sever era, cînd ajungeam la niște cuvinte anume îi curgeau pe față lacrimi line și din cauza asta și vocea mea se oprea în nodul din gît. ”Mai citește odată”, mi-a spus și am citit așa pînă departe pe rîndul de porumb, el cu vreo doi pași înainte, eu ascultînd izbiturile sapei în pămînt!

(fotografie din 29 octombrie 2017, Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)