Tag Archive: Obiceiuri


DSCF5293w

În ce privește ”tradițiile”, prefer ceea ce încă mai întîlnesc la ”talpa” satului. Cu timpul însă s-ar putea să regăsim ”vechiul” doar în reconstituiri etnografice. Interpretarea corectă a unui ansamblu care cîntă pe note și dansează după coregrafie e chiar mai conservatoare. Așa mi s-a părut în noaptea de Anul Nou jocul unui grup de tineri din Botoșani. Dacă măștile erau autentice, create în ”maniera” meșterului Gheorghe Țugui din Vorona (dacă nu or fi făcute chiar de el), costumele arătau prea ”teatralizate”, prea scenografice. În dansul cu ”mascați”, figuri șugubeţe şi înspăimîntătoare totodată sînt invocate din tărîmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viii sau, mai degrabă, pentru a-i familiariza cu lumea din care ”moșii” se reîntorc. Rolul măștilor de moși e unul apotropaic, mimînd lumea lor duhurile te recunosc, e un fel de a te adapta la ”mediu” purtînd un ”chip” urît cît mai veridic. Oricît de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi credibil jocul începe lent, cu mișcări poticnite de gîrbov obosit. Foarte complex în toată desfăşurarea sa, dansul e o satiră pe înțelesul tuturor. De la mișcări aparent haotice, jocul devine cît se poate de vioi şi moşii prind „viaţă”, sfidînd legile firii şi reîntorcîndu-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

DSCF5298w

DSCF5303w

DSCF5300w

(Foto Elena Agachi, 31.12.2012)

Reclame

DSCN8278w1

Cînd prin sate răsfirate se adună urătorii…

??????????

(31.12.2012, Coșula, Botoșani)

DSCF4938w2

Printre cele mai spectaculoase măști pe care le-am văzut pe străzile din Botoșani sînt cele de cerbi. Războinicile coarne, ele însele cu totul impozante, adăugau costumelor din covoare înflorate sugestia de forță atroce.

DSCF4958w

DSCF4942w2

(22.12.2012, Botoșani;  obiceiuri de Anul Nou din zona etnografică Botoșani, cerbii din Lozna; reproducerea fotografiilor este permisă doar cu acordul meu, Dumitru Agachi)

Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.

Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament  tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de  melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.

Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.

Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)

(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)

Fețele trecerii

Nu știu cum o fi pe la alții, însă în zona etnografică a Botoșanilor tredițiile Anului Nou sînt încă încărcate de vitalitate. Am scris mai lung în anii trecuți, cînd am adus imagini ale vigorii acestor jocuri ale vieții și morții de la Vorona și Coșula.  Astăzi, pe o chiciură lăptoasă am fost la Vorona și am cules vreo cîteva imagini. Vă mulțumesc celor care sînteți în trecere pe aici!

(Foto D. Agachi, Vorona, Botoșani, 31.12.2011)