Tag Archive: Viscol


Multe găsim la vizionarul Folon. Omul-pasăre, atăt de rar întîlnit pe pămînt, își plimbă disperarea mută. În viziunea artistului, acest om frumos și stingher traversează singur un peisaj terestru în care nu mai e nimic. Sugestia unor zăpezi atrofiante, cum sînt cele tocmai (20 și 21.04.2017) căzute peste Europa, e surprinzătoare…

”22|04 – Journée internationale de la Terre nourricière
Folon saisit régulièrement son pinceau afin de soutenir les causes écologiques. Au-delà de l’aide qu’il apporte aux défenseurs de l’environnement en leur procurant une visibilité, son amour et son respect pour la nature se ressentent tout autant dans la plupart de ses œuvres. L’arbre, l’oiseau, la Terre, autant de thèmes récurrents auxquels l’artiste tente de nous sensibiliser pour éveiller en nous le désir de les préserver.” (text și imagine preluate de pe pagina de faceboook a Fundatiei Folon, Bruxelles)

Reclame

DSCF5146w1

Ceața, mai degrabă o pulbere de zăpadă mînată de vîntul ce nu scutura copacii lasă peste sat o penumbră care amplifică distanțele. E un fel de ecran din pînză gălbuie pe care joacă imaginile unei proiecții vechi. Contrastele dispar și pămîntul se întinde peste cerul opac, albit și el. E o lume prinsă între neliniștile unor umbre.

DSCF5148w

DSCF5174w

(26.12.2012, dealuri cu sate pe lîngă Dorohoi)

Proiecții din anii trecuți: senin la Suharău, nori la Smbîrdan, Vorona

Hai la o votcă!

DSCN8176w

După cîteva zile de intense meditațiuni hibernale, asociate adică unui fel activ de a hiberna, înțelesei aserțiunea justă a președintelui demis. E clar, respectivul știa ce știa de la vreo ședință de mentalism deplorabil. Își umezise cu un gest exersat degetul cu limba, să dea cum trebuie foaia, arătîndu-i și lui cap de ciocan de la Bruxelles că România se trage spre iarna rusească! De altfel, pe la Botoșani peisajul cu verande largi în care pufăie samovare e destul de moschicesc și ușor confundabil. Nu departe, vutcarul din Vorona face din surcele o votcă acceptabilă și botezată, cum altfel, voronskaya. Cred că mergea și worisky, dar ar fi dat oarece confuzii în ce privește direcția…

(18.12.2012, Botoșani, centrul vechi)

DSCN8183w

Bucăți mari și mici din România, îndeobște uitate și poate că nu e nimic rău în asta, ba chiar îl bănui pe anistoricul Aghiuță că le face un ”pustiu” de bine, apar la știri cînd dă peste ele cîte o apocalipsă mică, de vară sau de iarnă, cum devine după anotimp. Deși sînt anunțate pe coduri de culori, urgiile tot pe nepregătite îi iau pe cei mai ”iubiți” dintre pămînteni, ăia cu diverse dregătorii pe mînă. Știristele, la fel, au mari probleme să pronunțe Darabani. Dacă poetul exprimă – cu semnul ”mirării” la finalul versului! – depresia hibernală, ”Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!”, lumea de azi plînge (iară) cîteva minute la știri, că nu mai are pîine, după care ”se așterne” (ca omătul, desigur) tăcerea. Iar în loc de mămăligă dă în clocot politica și ministrul (nu i-am reținut numele) vine ”din văzduh” cu elicopterul, ca și ”cumplita iarnă” (tot din văzduh, dar pe cale naturală), să-i vină de hac ăleia cumplite! La ora asta umblă ministrul prin județul Botoșani – tot cu elicopterul – să vadă de sus ceea ce Alecsandri vedea și auzea dintr-o ”sanie ușoară”, nu-i trebuia mai mult. Oricum, dacă în locul ministrului veneau două-trei ”freze”, costa probabil mai puțin decît bîzîitul inuitil al elicopterului. În plus, dispăreau și acei ”fiori de gheața (de) pe ai țării umeri dalbi”. În satul copilăriei mele, cu zăpezi de altădată, cum dădea prima ninsoare și pînă la Paști nu mai vedeam mașini (nu prea vedeam nici vara!), doar sănii și era frumos. Cînd bate un fir de viscol regăsesc prin centrul vechi al Botoșaniului, cît a mai rămas, ceva din aerul tare al acelor vremi. Cîte un curpăn de vie, o arcadă veche cu metalul ruginit îmi lasă privindu-le o impresie de cald, ce urcă tocmai din aburul brumat al copilăriei în bulgărele de zăpadă pe care îl rotunjesc între palme…

DSCN8181w

DSCN8186w

(18.12.2012, centrul vechi, Botoșani)

…mi-am amintit că vedeam cândva scris pe vagoane carrozza letto şi mă amuzam gândind la etimologia neaoşului cuvânt căruţă… Sonoritatea cuvântului e cum nu se poate mai elocventă… Numai că în 2010, vagonul de dormit nu mai e în garnitura de tren „rapid” de noapte Bucureşti – Botoşani, desigur e o problemă de eficienţă, mi-am spus… Călătorii care şi-ar dori să călătorească în cearşafuri spre partea aceea de (altă) Românie sunt, probabil, tot mai puţini… Când am urcat în tren am dat cu ochii de un afiş pe uşa batantă şi scârţietoare de la culoar. Printre multe scrise, e ceva care te îmbie la mulţumire de sine, ceva de genul plăteşte biletul şi vei fi apreciat…

Cum de cine ?… de propria conştiinţă… de CFR ? N-aş crede… nu mai iese mare lucru, nu mai ajunge nici de jumătatea de votcă pentru naşu, pe aşa un ger de simte frigul prin şuba groasă… Eu am plătit pentru clasa I. Aveam să constat câtă apreciere mi-a acordat CFR… Cam câtă au arătat guvernanţii pentru cei din învăţământ, când au strigat NOI VREM RESPECT !, scriau pe ecran şi cei de la R…TV că vor şi s-au umplut cu toţii de ceea ce-şi doreau. Era clar încă de la Bucureşti, după nefericirea din limbajul expresiv al naşului, care năşea ceva la un dulap cu butoane, că nu e ca pe afiş… am plătit, însă de la Ploieşti frigul se lăsase rău de tot în vagonul rămas şi fără lumină, iar eu admiram, ca sedus de o poemă, reflexele stelelor în zăpadă pură, netedă, pe câmpurile bărăganului, bezna nu mai conta… Naşul şi-a făcut datoria şi m-a sfătuit să merg la clasa a II-a, „acolo măcar e mai cald, altfel îngheţi până la Botoşani”, opţiunea fiind evident a mea. Instinctul de conservare a învins, totuşi, am dat-o dracului de apreciere. CFR oricum a nivelat diferenţele dintre clasele (sociale) I şi a II-a, numai că a încurcat culorile, la clasa I scaunele sunt roşii şi la a II-a albastre, pe când eu unul, ştiindu-mă cu profunde convingeri de dreapta, cred că e cam nepotrivit.

Am mai sesizat o oarecare diferenţă, la clasa a II-a scaunele au un singur corn la partea lor superioară, numai spre dreapta, pe când la clasa I scaunele roşii au două coarne, ceea ce permite un somn cu două posibilităţi de aşezare a capului, mai poţi schimba la intervale viziunea despre sistem, ba la stânga… ba la dreapta… Nu am crezut că iarna poate fi atât de rapace încât să se insinueze prin uşile altfel etanşe… Însă privindu-le, mi-a revenit o imagine siberiană din filmul Doctor Jivago, deşi trenul meu de noapte mergea ticăit prin … Podişul Moldovei. Mai are sens să amintesc de trenurile româniei lui ceauşescu ?

Nu mai spun de respectul acumulat la budă, mă gândeam la un alt cuvânt, însă budă e cel mai nimerit dincolo de pudibonderii. Respect ce nu poate fi arătat în fotografii, deşi ar fi fost expresive. Nu că mi-aş face iluzii că vreodată cineva „de la transporturi”, ori de la CFR, va citi articolul şi va mai fi şi afectat de aprecierea pe care am primit-o. Aşa că, negăsind altceva mai bun de făcut, adun pe foaia asta albă respectul dintr-un tren de noapte şi o să-l arunc în faţa de ministru a unuia pe nume berceanu… Îmi pare însă că o să curgă respectul şi aprecierea de pomană, în fond mă consolez că vagonul nu a deraiat.