negru nor

………
Şi, de mine făr’ să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, –
Şi rămase – negru nor.
……….
Corb cumplit din vremi de fală, – spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?”
Corbul spuse: NEVERMORE.

(două fragmente din E.A, Poe, ”Corbul„ în traducerea lui Petre Solomon și fotografia unei paseri semețe, „făr’ să-i pese”)

Publicitate

Ruinele și mitul geniului

Tragismul faustian al lui Salieri, retrăit printre ruinele abației.

Cadrul de natură al spectacolului ”Amadeus”: Abația din Villers la Ville la apus…

Fragi pe zidul vechii abații.

Verticale în ruină.

Teatrul e un clavecin.

Spectacol în mișcare

Zidul bisericii și cel al muntelui

Aplauze!
În centrul imaginii:
Denis Carpentier – Mozart; actor distins cu ”Premier Prix en Art dramatique du Conservatoire de Bruxelles” în 2001
Julie Lenain – Constance; absolventă a ”Conservatoire Royale de Bruxelles” în 2007
Didier Colfs – Salieri; actor distins cu ”Premier Prix et Prix B. De Coster en Art dramatique au Conservatoire Royale de Bruxelles”.

(Fotografii din spectacolul ”Amadeus”, jucat printre ruinele Abației din Villers la Ville, Belgia, 23 iulie 2016.)

Reducerea la esențial…

Un mare interpret francez care știa ce spune, am intuit inteligența lui ascuțită din modul onest prin care se raporta la el însuși, mărturisea că deși are 3000… 4000 de discuri, ascultă mereu vreo 20. Așa s-a redus muzica în imaginația lui, restul colecției ține doar de meserie, de ocupațiunea uneori detestabilă așa cum e a celor mai mulți dintre noi, de exemplu interpretul nu avea observații tocmai favorabile despre simfonismul actual…
În plus, mărturisea că nu-și ascultă cu plăcere înregistrările. Timpul schimbă ideile și, reascultîndu-se, totul îi pare lamantabil, doar cîte o intuiție, o atingere a inspirației rezistă…
Oare nu la fel se întîmplă cu romancierul, cu poetul, cu pictorul… Ești mereu rămas în urmă, doar atît!
Oare nu la fel e și cu locurile pe care le vedem, nu puține într-o viață…

(Foto, iunie 2016, într-o dimineață în Place Saint-Catherine, Bruxelles).

Ce mai e vechi și nou prin creierii orașului ?

Uneori e bine de știut ce himere, cîtă psihoză, cîți clauni rătăcitori regăsim prin cavernele și spiritul orașului! În materia asta se ocupă, cine altcineva, „agenția de psihanaliză urbană”. Medicamentul e administrat progresiv, fiecăruia după temperament!
Foto 3 octombrie 2015, în așteptarea nopții (în halate) albe la Bruxelles.

Dincolo de pod

O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)