Tag Archive: vint


O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)

DSCF5146w1

Ceața, mai degrabă o pulbere de zăpadă mînată de vîntul ce nu scutura copacii lasă peste sat o penumbră care amplifică distanțele. E un fel de ecran din pînză gălbuie pe care joacă imaginile unei proiecții vechi. Contrastele dispar și pămîntul se întinde peste cerul opac, albit și el. E o lume prinsă între neliniștile unor umbre.

DSCF5148w

DSCF5174w

(26.12.2012, dealuri cu sate pe lîngă Dorohoi)

Proiecții din anii trecuți: senin la Suharău, nori la Smbîrdan, Vorona

La Marea Nordului nu e de făcut plajă. În schimb, briza rece îmbie la plimbare. Cînd refluxul duce valurile la vreo 250 de m de țărm și apa scade cu vreo 5 m, a sta aproape de unda care abia se întinde limpede pe nisip e maximul exercițiu de evadare, e singurătatea însăși. E și ușor de mers pe nisipul ud, dacă umbli agale nisipul pare ferm, dacă te oprești simți o senzație stranie de scufundare, deși e aproape imperceptibilă… M-am așezat pe o geamandură galbenă, numai bună de scaun pînă la venirea fluxului și am respirat în ritmul bătăilor de valuri, iar gura mi s-a umplut de gustul de sare și nu m-am gîndit la nimic. Între ape și ceruri erau oarecare asemănări.

(Foto D. Agachi, o zi însorită la Ostende, Belgia, 12.07.2012)

…sau „tînărul” şi marea! Este incredibil cît de multe stări pot încăpea într-o zi! E cît se poate de comun ceea ce spun, însă, în fond, toate experienţele nu fac decît să „repovestească”. O secvenţă a zilei de ieri s-a petrecut la Marea Nordului, pe ţărmul belgian. Lapi a adulmecat acel alteva necunoscut, mirosul sălciu al mării, de la cîţiva kilometri. Apoi s-a dezlănţuit el pe o mare calmă, în plin flux, pe înserate. Emoţii ancestrale or fi trezit pînă în spicul cozii foşnetul şi mişcarea necunoscută a valurilor, pe o briză aspră, nordică.

(Foto Andra şi D. Agachi, nici eu nu mai ştiu care şi cum a apucat să-i prindă lui Lapi momentele de zbenguială şi de contemplare impusă, la Ostende, 24.04.2011 – prima zi de Paşti)