dumitruagachi
…statuia asta ruptă din nori e opera unui bielorus ajuns la Paris, unde altundeva… Ossip Zadkine a venit cu statuia pe care o crease în 1956, la expoziția ce i-a fost consacrată la Cazinoul din Knokke în 1963… Comuna Knokke s-a îndrăgostit de ”Poetul”, l-a cumpărat și de atunci el împrăștie pe plajă un tainic fior tragic…
(foto 11.08.2017, Konkke, Belgia la țărmul Mării Nordului; copyright ©Dumitru Agachi)
Tag Archive: eseuri despre arta
”Țipătul” pictat de Munch (prima versiune, 1893) e, poate, cel mai cunoscut gest expresionist! Scena se petrece pe un pod, poate un dig, în bătaia vîntului din larg. Reușita pictorului de a transmite această atmosferă stranie prin ”volute” de culori intense, creează starea care amplifică pînă la insuportabil impresia vie că auzi strigătul mut. Cadrul de natură, așa cum l-a redat pictorul, dă forță straniului…
După 10 ani, un pictor din Ostende, Léon Spilliaert, o figură a expresionismului melancolic, dacă nu chiar tragic, pictează o femeie singură țipînd.
Femeia e surprinsă într-un moment în care vîntul a obosit-o. Abia se mai poate susține de balustrada de fier. E îmbrăcată într-o rochie neagră. Dantela albă accentuează impresia de întunecat. Lumina venind dinspre mare, din spatele femeii, filtrată de ceața care închide perspectiva, dă umbre intense, de parcă digul însuși ar fi lichid, sugerînd o balustradă în derivă. Totul pare mișcător în tabloul metaforic și, totuși, înghețat în negru. În părul femeii e prinsă o fundă, poate o floare roșie, nici nu-ți explici cum rezistă în coafura deșirată de vînt. E un punct de culoare în jocul dintre alb și întunecat. Strigătul intens al măștii e pe măsura groazei de a mai suporta angoasa, vîntul, timpul…
(Léon Spilliaert, ”Rafala”, ”La Rafale”, ”The Gust of Wind”, 1904. Mu.ZEE, Ostende. Ansamblu și detaliu. Am văzut tabloul de dimensiuni reduse, cît un carton obișnuit de desen, în impresionanta expoziție dedicată celor doi maeștri ai locului, Ensor și Spilliaert. Foto, 4.01.2016; text și imagini sub incidența drepturilor de autor)
E ceea ce am găsit frumos pe străzile din Bruxelles în doar două ore, da, în orașul așa cum e, amestecat, fragil, european și globalizant… Lumina amiezii era filtrată încă de ceață, era intensă și difuză totodată. Una care părea că dogorește dar și că dă impresia de frig și de tăcere; paradoxuri cotidiene…
În place Sainte-Catherine din Bruxelles e un obelisc al luptei celeste: Arhanghelul Mihail, protectorul orașului, e surprins în momentul final și biruitor al luptei sale. Tot acolo e un monument al porumbelului soldat. În primul război mondial porumbeii soldați și-au slujit dresorii și patria pe post de ”transmisioniști”. Cele două statui nu au nimic în comun. Privite însă împreună, capătă un alt mesaj…
Să-i spunem parcul lui Peter Pan… E o alveolă verde, în spatele turnului The Hotel. Se ajunge doar prin două alei, una largă, verde, monumentală și artistică, prin poarta ISELP (Institut Superieur pour l’Etude du Langage Plastique) și alta îngustă și sinuasă… Statuia e locul preferat al copiilor cățărători. Și care copil nu vrea în primul rînd asta! E lustruită de mîinile lor. Soclul e el însuși o statuie a naturii.
(Foto din Bruxelles, 5.06.2016; fotografiile și textul articolului sînt proprietate intelectuală sub incidența legii drepturilor de autor; este interzisă preluarea fotografiilor și textului fără acordul meu, D.A.)
(Michelangelo, Madona de la Bruges, 1501-1504, Biserica Notre-Dame, Bruges)
Dincolo de naturalețea redării anatomice prerenascentiste, reprezentările medievale ale Madonei cu Isus copil din lumea occidentală trimit explicit la cîteva adevăruri teologice pe care pictura răsăriteană le-a camuflat, prin predilecția ei la transfigurare dar și cu exagerată pudoare. În pictura răsăriteană pruncul Isus e întotdeauna îmbrăcat, uneori în mantie ceremonială, ce pare a-i anula orice libertate genuină. Însă arta occidentală a procedat cu totul altfel. Tocmai pentru a fi vizibil și foarte clar, pentru orice privitor, că nimic nu lipsea și copilul Isus este, anatomic vorbind, unul normal, el e redat dezbrăcat sau doar purtînd o lejeră cămașă care nu-i ascunde sexul, așa cum văzusem în superbul ansamblu sculptat de Michelangelo, aflat într-o catedrală din Bruges… Copilul Isus sculptat de Michelangeo e de o frumusețe firească. Însă dintre reprezentările în pictură și sculptură pe care le-am văzut, cea a lui Niccolò di Giovanni Fiorentino (1480-90), aflată la Muzeul Lázaro Galdiano din Madrid, e printre cele mai sugestive (și îndrăznețe). Copilul Isus degajă forță și hotărîre, o stare de încordare datorită cărora Maria, mamă cu chip matur, reușește cu un anume efort să-l țină pe genunchi. Pumnul stîng al copilului strînge cu putere un porumbel aproape sufocat… Copilul Isus nu are nimic inert sau placid, vocația lui e cu totul alta…
(Madona, Niccolò di Giovanni Fiorentino, circa 1480-90, © Museo Lázaro Galdiano, Madrid.)
(text, 24.12.2015; foto preluate de pe internet)
Clive Barker, sculptorul, a creat din bronz patinat negru un portret (robot și) simbolic al lui Magritte. Cine face legătura între acel Crai Nou șlefuit, care-i stă pe melon ca o pană (la palărie) și imaginația inocentă a suprarealistului ajunge la esențial…
(Clive Barker: Magritte’s hat, 2008; sursa foto, facebook, pagina ”La Révolution surréaliste”)
Dumitru Agachi's Weblog 