Tag Archive: Craciun


michelangelo-sculpteur-la-madone-de-bruges
(Michelangelo, Madona de la Bruges, 1501-1504, Biserica Notre-Dame, Bruges)

Dincolo de naturalețea redării anatomice prerenascentiste, reprezentările medievale ale Madonei cu Isus copil din lumea occidentală trimit explicit la cîteva adevăruri teologice pe care pictura răsăriteană le-a camuflat, prin predilecția ei la transfigurare dar și cu exagerată pudoare. În pictura răsăriteană pruncul Isus e întotdeauna îmbrăcat, uneori în mantie ceremonială, ce pare a-i anula orice libertate genuină. Însă arta occidentală a procedat cu totul altfel. Tocmai pentru a fi vizibil și foarte clar, pentru orice privitor, că nimic nu lipsea și copilul Isus este, anatomic vorbind, unul normal, el e redat dezbrăcat sau doar purtînd o lejeră cămașă care nu-i ascunde sexul, așa cum văzusem în superbul ansamblu sculptat de Michelangelo, aflat într-o catedrală din Bruges… Copilul Isus sculptat de Michelangeo e de o frumusețe firească. Însă dintre reprezentările în pictură și sculptură pe care le-am văzut, cea a lui Niccolò di Giovanni Fiorentino (1480-90), aflată la Muzeul Lázaro Galdiano din Madrid, e printre cele mai sugestive (și îndrăznețe). Copilul Isus degajă forță și hotărîre, o stare de încordare datorită cărora Maria, mamă cu chip matur, reușește cu un anume efort să-l țină pe genunchi. Pumnul stîng al copilului strînge cu putere un porumbel aproape sufocat… Copilul Isus nu are nimic inert sau placid, vocația lui e cu totul alta…

2_Madonna-cernazai_2734
(Madona, Niccolò di Giovanni Fiorentino, circa 1480-90, © Museo Lázaro Galdiano, Madrid.)
(text, 24.12.2015; foto preluate de pe internet)

La bunătăți…

Coloneii armatelor dulci…
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În Piața de Crăciun de pe străduțele din jurul Domului din Aachen, impresia de civilitate și de colocvial nu-ți dispare, indiferent pe unde te-ai plimba sau mînca sau te-ai uita la feerii colorate pe tarabe… Indiferent ce ai mirosi și, în noaptea răsfirată de lumini de peste tot, tocmai de ele nu poți scăpa, de mirosurile cele mai intense pe care le-ai uitat de un an.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Portrete prin aburi de bunătăți…
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cei mai mulți nu știu ce înseamnă
Să poți scutura pătura pe fereastră cînd ai chef…
După o noapte de nesomn,
După o zi în care tristețile au urcat prin femur și antebraț ca într-un balansoar
E interzis să-ți scuturi pătura la fereastra chiliei,
Nu ai acces la aerul suspendat dincolo
Nu ai de ales
Nu e
Veluxul mansardei lasă doar cerul pătrat și un număr irațional de nouri
Nu poți alunga nimic printre ei
La salon fereastra înaltă se deschide
În privirea tîrzie ca umbra de iarnă…

(foto, Bruxelles, Auderghem, 19 decembrie 2015)

A fi în fața celui mai pozat copac îl surprinse oarecum. I-a venit ideea asta pe neașteptate, de fapt stînd cu spatele la copac, așa cum stau toți, sprijiniți de balustrada de piatră a canalului, încercînd să-și facă un selfi cu aparatul lui greu, cu burduf, jenat de privirile clemente ale celor cu ifonuri și mici vergele în care le agață. Noi jucării spre care, cu zîmbete pînă la urechi, vociferează foarte mîndri, împrăștiind pe feisbuc secunde drogate de fericire. Înțelesese că încerca să pozeze copacul și nu grimasa urcată sub cutele frunții, chiar deasupra ochilor, el așa zîmbește, e un turist stingher în puținele fotografii pe care i le-au făcut alții – restul sînt arhitecturi prinse din cele mai sofisticate unghiuri – și care par atît de neobișnuite. Și acum cineva îi propusese să-i facă o fotografie, văzîndu-i zîmbetul, așa sînt unii trecători, mai atenți decît alții, poate că îl surprinsese și pe el copacul în care coborîse lumina. Dar nici întuneric nu se făcuse încă, iar lampioanele mari incitau și mai mult amatorii de selfiuri să prindă în spatele lor momentul acela unic de lumină, poate că așa și era. A spus ceva amabil voluntarului, simțind că zîmbetul nu mai era acolo, că se evaporase într-o transpirație ostilă și asta l-a făcut să renunțe. Copacul nu cred că a fost plantat de cineva, locul în care a crescut e prea nepotrivit. Cu frunzișul des și ruginiu toamna și crengile lăsate spre apă e un arbore singuratic zidit din cărămizi, cum sînt toate casele din oraș. Cei mai mulți fotografiau peisajul ce părea a fi cel mai frumos din lume, deși văzuseră Veneția, Sankt-Petersburgul și Amsterdamul, iar asiaticii veneau din orașele lor plutitoare. Canalul face însă un cot tocmai în dreptul copacului, așa că, pe vremea fotografiei alb-negru, frunzișul nu atîrna greu ca o casă, ca un pod de sub care vin rațe învățate ca unii să le arunce pîine, din contră era un candelabru în care se împrăștiau reflexele apei vineții. Atunci turiștii se aliniau la marginea canalului să prindă mîinile ce fluturau încîntate, așa cum o fac și acum, cînd privesc dincolo de copacul nemișcat, virajul bărcuțelor pline de lume ca niște țînțari cu burțile roșii. (Foto din Bruges, decembrie 2014)

O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)