Tag Archive: Arhitectura populara


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O simplă numărare în ”Lista monumentelor istorice” – Botoșani sau chiar pe Wikipedia, dă un rezultat deloc surprinzător : în zonă încă se păstrează 53 de biserici din lemn. Au fost construite în circa 200 de ani, începînd cu 1657, cînd a fost ridicată cea mai veche (cu siguranță au fost și mai vechi, însă au dispărut), aflată în Prisăcani, pînă la cele construite în jurul anilor 1850. Au fost 200 de ani în care ”stilul” a rămas același, continuînd în lemn forma ștefaniană, o navă în miniatură cu acoperișul unitar și supraînălțat. Una dintre bisericile vedetă e cea din Dorohoi, căreia i se păstrează lemnul neocoperit (cu vopsea, tablă sau chiar tencuială) și acoperișul din șindrilă. Privind bîrnele de stejar (efectiv monumentale) înțelegi ce arbori se mai găseau prin zonă pe la 1779, cînd a fost ridicată biserica. Doar o simplă funie a fost sculptată pe toate laturile bisericii, înconjurînd-o. Simbolul e cunoscut, denumirea lui arhaică e ”brîul nădejdii”, una a salvării prin ”corabia ortodoxiei”. Biserica nu are un fondator (ctitor) cunoscut, un nume de vază, e ctitoriea ”poporanilor” (cu sensul vechi de sătean, dar și de enoriaș). Înălțimea surprinzătoare a pereților și acoperișului accentuiază impresia de zveltețe, de proporții frumoase.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(Dorohoi, foto 28.07.2015)

Reclame

Pe străzile lăturalnice ale orașului varul vechi mai miroase încă, uneori poți vedea strălucirea lui pală… Par însingurate zidurile vechi. Cu fiecare an dispar de tot cele mai multe dintre ele, uneori sînt ”renovate” unele, de fapt sînt supraînălțate casele la dimensiuni impersonale, cu odăi inutile în care nu doarme nimeni, nici măcar un pește într-un acvariu.

Pe strada Miorița am întîlnit o casă tradițională pentru Botoșanii sfîrșitului de secol XIX. Eugenia Greceanu găsea neobișnuit tipul acela de casă cu ”pinioane teșite”, de un fason cu totul transilvănean. De ce o fi fost atît de îndrăgit în Botoșaniul acelei perioade rămîne un mister, deși cîteva explicații sînt posibile. Cîndva numeroase, în prezent s-au păstrat foarte puține astfel de case.

Casele cu cerdac traforat ca o dantelărie, țărănească la origine, au ”venit” mai tîrziu, în prima parte a secolului XX. S-au amestecat printre alte case, dînd varietate spațiului urban dominat de rafinamentul și grandoarea belle-epoque, într-o arhitectură vernaculară variată, bogată și elegantă. Adică exact ceea ce lipsește astăzi la casele fără arhitectură și nu e nevoie să-mi vorbiți de postmodernism pentru a motiva reducerea arhitecturii la volum. E doar o lipsă crasă de stil!

(Foto D. Agachi, ”Botoșanii care se duc…”, sfîrșit de decembrie 2011)

Era generoasă lumina după-amiezii  și zăpada lucea stins, așternută într-un strat subțire peste poiană și printre arborii făgetului secular. Mănăstirea Vorona, cu multele turle ale bisericilor sale, îmi apărea mai frumoasă, mai impunătoare decît mi-o aminteam. Citisem mai demult, într-o scrisoare adresată de Nicolae Iorga unui profesor de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului Laurian: ”Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176, scrisoare datată ”15 mart 1923”) Despre frumusețea acelui ”cadru de natură” pe care Iorga îl numea bogat, plin la propriu de echilibrul dealului molcom împădurit, ritmat de poieni largi, însorite, povestesc înseși imaginile. Mănăstirea și localitatea Vorona păstrează cîteva exemplare autentice de arhitectură tradițională, în care cerdacul amplu, devenit veritabilă colonadă, este foarte bine reprezentat și, ceea ce este cu adevărat remarcabil, motivul arhitectural al coloanei din lemn sau din zidărie nu a fost denaturat după multele etape de reparații. Ca și în alte locuri mult mai cunoscute, Văratec, Agapia bunăoară, arhitectura incintei mănăstirii a preluat foarte mult din modelul casei tradiționale, iar în alcătuirea casei vechi toate aveau temei: jocurile de culori și, mai ales, naturalețea lor, proporțiile, ritmul, lumina și nimic din ceea ce era bine omului nu era uitat… Ce frumos curge acoperișul casei și, mai ales, cîtă tihnă transmite prin ”privirea” aproape adormită a ”ochilor” plasați către coama lui, ca sub o frunte. Sînt de evidențiat grija și respectul pentru detalii la recentele lucrări de restaurare a fațadelor și acoperișurilor din incinta mănăstirii.

(Foto D. Agachi, Mănăstirea Vorona, 26.12.2011; imagini ale mănăstirii înainte de lucrările de restaurare se găsesc pe un blog interesant aici)

România mereu surprinzătoare și seducătoare este una a reliefului, în sens subiectiv a peisajului! Oricum am numi spațiul profunzimii interioare a spiritului românesc, ”mioritic” sau ”ondulat”, pajiște sau crâng, deal sau munte (am în vedere ușurința de prin alte locuri de a numi munte orice, sa-i spunem cu îngăduință, colină) surprinzătoare e unicitatea lui. Verdele din miez de vară, sau albul din amintirile în care ”ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare”, surprind mereu, nimic nu e la fel, de la o secvență de peisaj la alta… Scriu (26.07.2011) după ce am experimentat privitul de la fereastra vagonului, între două repere prozaice (fie și în sens sadovenian sau, mai recent, brumarian), între Dolhasca și Pașcani; relieful, chiar și al norilor, e mereu altcumva. Nu cer nimănui să-și imagineze ceea ce e de văzut…

Am revăzut (24.11.2011) Văratecul și am primit în dar acolo o ploaie liniștită și intensă, purificatoare, cu un ropot molcom, fără nici o rupere de ritm… O ploaie tarkovskiană, de frumusețea unui gînd, a unei amintiri, chiar și însorită, în care coloanele cerdacurilor de la vechile căsuțe albastre mi-l evocau peste tot pe Horia Bernea, cel care le-a transfigurat în lumina florală a picturii sale… Pare-se, mai nou Văratecul se transformă și el, prins în acest timp de pvc și termopan! (Fotografiile sînt din 2005).

(Horia Bernea, Coloana, 57 x 39 cm, acuarelă și cărbune pe hîrtie, 1988, sursa)

La Mănăstirea Neamț, în ”tunelul” de intrare al marelui turn, am văzut că nimeni nu privea pictura care s-a mai păstrat pe boltă. Semnificațiile acelei picturi și cine anume i-a fost ctitorul (comanditarul), nu și autorul, rămas necunoscut, au fost ”descifrate” de savantul medievalist Sorin Ulea. În esență, scenele redau cateheza ortodoxă despre timp și eternitate și, oarecum surprinzător, scenele unui roman popular al inițierii, Varlaam și Ioasaf. Deși nu mai sînt privite, însăși candoarea reprezentării purifică acel spațiu al trecerii grăbile. Nu timpul nu mai are răbdare, doar toți cei care trec îmi par puși pe fugă…

(alte imagini luate cu sensibilitate aici)

Să spunem că şocul coborîrii (10 iulie 2011) pe solul ţării în care se vorbeşte româneşte (patria o restrîng la una interioara, în care relieful încape întreg, însă ceea ce o populează nicidecum) nu a fost neaprat termic, deşi pe trotuare erau vreo 38 de grade… Mai degrabă şi în mod previzibil pentru cineva obişnuit cu noi înşine şi care nu se mai lasă uşor traversat de mirări, şocul a fost vizual: cromatic şi arhitectural periferia Bucureştilor e o mizerie cu accente „grandioase” într-un peisaj pocit şi peticit…
Am lăsat deoparte peisajul actual arid al periferiei, în sensul arhitecturii ei, lipsită în genere de gust. Am căutat un refugiu, unde altundeva, doar într-un spaţiu care sa-l prelungească pe cel interior… Pe malul Herăstrăului în Bucureşti, Muzeul Satului e o epură arhaică a României întregi, în felul ei o patrie miniaturală, cu peisajul unei mici Românii rurale, conservată ca o relicvă. În fapt, dispariţia istorică a acelei lumi s-a produs deja, ireversibil, mai ales în spiritul ei… Privind-o acum, arhitectura rurală, locuinţă, industrie, biserică, mi-a părut „coborîtă” în verticalitate, nu pentru că i-ar fi lipsit tentaţia înălţimii, ci, mai degrabă, întemeindu-se pe frumuseţe şi semne, spiritul rural a stat „cuminte” în smerenia lumii sale… De oriunde ar fi, de la cîmpie sau munte, dintre apele Dunării sau din Maramureş, de pe delurile bistriţene sau din Mărginimea Sibiului, arhitecturii rurale i-a fost proprie aplecarea smerită a omului sub cerdacuri şi pridvoare de case sau biserici, sub grinzile grele de lemn îmbătrînit. Privind mi-am amintit mirosul de cuişoare care scălda chipul luminos al bunicii mele (în linie paternă) în dimineţile de duminică, pregătindu-şi faţa şi mîinile pentru biserică. În mîinile ei se afla mereu un bucheţel al celor mai frumoase flori de la fîntînă sau din faţa casei, amestec de culori aşa cum doar pe la mănăstiri se mai găseşte… Paşii pe alei mi-au readus sonoritatea acelor dimineţi care coborau peste livada copilăriei.

Gospodărie, Jurilovca, Tulcea, 1898

Gospodărie, Curteni, zona Vaslui, 1844

Biserica Răpciuni, Neamţ, 1773

Gospodărie, zona Neamţului

Biserica Dragomireşti, Maramureş, 1722

(Foto D. Agachi, 11.07.2011)