Tag Archive: Dorohoi


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O simplă numărare în ”Lista monumentelor istorice” – Botoșani sau chiar pe Wikipedia, dă un rezultat deloc surprinzător : în zonă încă se păstrează 53 de biserici din lemn. Au fost construite în circa 200 de ani, începînd cu 1657, cînd a fost ridicată cea mai veche (cu siguranță au fost și mai vechi, însă au dispărut), aflată în Prisăcani, pînă la cele construite în jurul anilor 1850. Au fost 200 de ani în care ”stilul” a rămas același, continuînd în lemn forma ștefaniană, o navă în miniatură cu acoperișul unitar și supraînălțat. Una dintre bisericile vedetă e cea din Dorohoi, căreia i se păstrează lemnul neocoperit (cu vopsea, tablă sau chiar tencuială) și acoperișul din șindrilă. Privind bîrnele de stejar (efectiv monumentale) înțelegi ce arbori se mai găseau prin zonă pe la 1779, cînd a fost ridicată biserica. Doar o simplă funie a fost sculptată pe toate laturile bisericii, înconjurînd-o. Simbolul e cunoscut, denumirea lui arhaică e ”brîul nădejdii”, una a salvării prin ”corabia ortodoxiei”. Biserica nu are un fondator (ctitor) cunoscut, un nume de vază, e ctitoriea ”poporanilor” (cu sensul vechi de sătean, dar și de enoriaș). Înălțimea surprinzătoare a pereților și acoperișului accentuiază impresia de zveltețe, de proporții frumoase.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(Dorohoi, foto 28.07.2015)

Reclame

DSCF5146w1

Ceața, mai degrabă o pulbere de zăpadă mînată de vîntul ce nu scutura copacii lasă peste sat o penumbră care amplifică distanțele. E un fel de ecran din pînză gălbuie pe care joacă imaginile unei proiecții vechi. Contrastele dispar și pămîntul se întinde peste cerul opac, albit și el. E o lume prinsă între neliniștile unor umbre.

DSCF5148w

DSCF5174w

(26.12.2012, dealuri cu sate pe lîngă Dorohoi)

Proiecții din anii trecuți: senin la Suharău, nori la Smbîrdan, Vorona

Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.

Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament  tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de  melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.

Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.

Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)

(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)

(Dorohoi, după viitura de pe râul Jijia, foto 2 iulie 2010)

Poate că se vorbeşte mult, prea mult, televiziunile ştiu să livreze şi disperarea, politicienii ştiu mereu să argumenteze. Politicienii au învăţat deja să dezvolte orice temă, de oriunde s-ar afla, de la putere sau din opoziţie… Televiziunile au la momentul oportun reportajul şi, uneori, pentru mai mult dramatism, transmit „imagini needitate”… De vreo două zile se transmite din Dorohoi. Uitându-mă la Dorohoiul-TV, am avut impresia – falsă! – că acolo fierbe locul de autorităţi, reporteri, că e, după stihie, un veritabil efort pentru „normalizare”… O fi bine, îmi ziceam, poate că, dincolo de profitul obţinut după vânzarea de imagini, după aşa o „viitură” mediatică, un cât de mic sprijin vor simţi şi aceia care îşi consumă nevoile în singurătate… Dacă străbaţi însă străduţele cu iarba gălbuie de la mâlul care a trecut peste ea, dincolo de garduri vei vedea un bătrân care îşi aşează la soare haine şi mobile dezmembrate, e singur şi se mişcă cum poate, încet şi poticnit, vei vedea în altă ogradă o femeie spălând, bucată cu bucată, parchetul… Peste tot sunt haine urcate pe garduri, cum se întâmplă prin sate înaintea unei mari sărbători, dar nu o sărbătoare e aşteptată, zilele astea s-a întâmplat pe acolo doar năpastă… Era cald astăzi, soare, un pic de vânt, era linişte şi o umezeală grea, năduşeală în aer, în gesturile oamenilor, în suferinţa lor tristă… Toate se topesc însă în zâmbetul de pe chipul celor care te aşteaptă, în mulţumirea din ochii lor pentru faptul că ţi-ai adus aminte de ei şi le eşti aproape. E un zâmbet larg, copleşitor. Parcă au uitat dintr-o dată că ei au fost cei loviţi, cei peste care a trecut o mare primejdie în toiul nopţii, au uitat frica aceea în faţa incontrolabilului. Odată cu zâmbetul uită că ei vor continua, după scurta ta vizită, să trebăluiască zile şi săptămâni în şir să repare, să usuce, să-şi vină în fire… Pentru câteva clipe prind puteri, nu te copleşesc cu grijile lor, se bucură că te văd şi pot schimba o vorbă despre viaţa care merge înainte pentru ei şi pentru ceilalţi… Dincolo de vorbe, cine îşi aduce aminte de un cunoscut, de un prieten, o rudă îndepărtată aflată pe acolo pe unde a văzut la TV că s-au învolburat apele, poate va reuşi să treacă să le vadă zâmbetul şi victoria din priviri…