Mascații

În ce privește ”tradițiile”, prefer ceea ce încă mai întîlnesc la ”talpa” satului. Cu timpul însă s-ar putea să regăsim ”vechiul” doar în reconstituiri etnografice. Interpretarea corectă a unui ansamblu care cîntă pe note și dansează după coregrafie e chiar mai conservatoare. Așa mi s-a părut în noaptea de Anul Nou jocul unui grup de tineri din Botoșani. Dacă măștile erau autentice, create în ”maniera” meșterului Gheorghe Țugui din Vorona (dacă nu or fi făcute chiar de el), costumele arătau prea ”teatralizate”, prea scenografice. În dansul cu ”mascați”, figuri șugubeţe şi înspăimîntătoare totodată sînt invocate din tărîmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viii sau, mai degrabă, pentru a-i familiariza cu lumea din care ”moșii” se reîntorc. Rolul măștilor de moși e unul apotropaic, mimînd lumea lor duhurile te recunosc, e un fel de a te adapta la ”mediu” purtînd un ”chip” urît cît mai veridic. Oricît de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi credibil jocul începe lent, cu mișcări poticnite de gîrbov obosit. Foarte complex în toată desfăşurarea sa, dansul e o satiră pe înțelesul tuturor. De la mișcări aparent haotice, jocul devine cît se poate de vioi şi moşii prind „viaţă”, sfidînd legile firii şi reîntorcîndu-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

(Foto Elena Agachi, 31.12.2012)

Publicitate