Valsul luminii cu norii

Mai bine de două săptămîni, soare și stele nu s-au văzut de cei cîțiva km de nori ce ne-au acoperit. A venit însă și ziua în care lumina și-a purtat mătasea de gală, uneori, iar albastrul a fost prea intens, alteori… Fotografiile sînt din Anvers, cele mai multe de pe terasa belvedere a unui model contemporan în materie de gîndire și expunere muzeistică, MAS.

Turnul Catedralei din Anvers, o grandioasă operă de artă gotică. Turnul din dreapta n-a mai fost ridicat și poate că e mai bine așa, 2 astfel de piscuri ar fi fost pre mult!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 28 decembrie 2017, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Venus – model nesiliconat de feminitate

Plimbîndu-se prin ”Parc de Bruxelles”, Christopher M. Gérard amintește pățania unui confrate bruxellez. Pe cînd era elev, dramaturgul Michel de Ghelderode descoperă trupul femeii contemplînd-o pe Venus. În treacăt fie spus, cînd am privit și eu cu atenție statuia am văzut că ”Venus cu porumbel” a fost sculptată tocmai la 1774 și că, estetic vorbind, poate sta în orice mare muzeu al lumii… Numai că elevul de atunci, aflat la primele sale emoții estetice și erotice în amestec exploziv de stări adolescentine, a avut neșansa să fie văzut, în concentrata lui contemplare, de un preot neîndurător al colegiului său și pedepsit sever pentru impudoare… ”Le petit impudique” a rămas însă ”îndrăgostit” de statuile orașului și, pe la bătrînețe, a scris o carte, ”Mes statues”…

Ce vremuri, domnule! Cine-și mai ridică astăzi privirea spre clasica Venus, ușor rubensiană ?

(foto, 26 decembrie 2017, ”Venus cu Porumbel”, Parc de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Un nor îi ținea vacii de cald…

Eram printr-a IV-a și în acea iarnă cumplită am văzut cum se lipeau îngerii de geamul mic al grajdului cu iesle pentru vreo patru vite. Pe sticla despărțită de lemnul înnegrit se lipiseră unii de alții de ger, înțepeniți printre cristale, cînd lumina se împrăștia dimineața în culori. Încă din toamnă bunicul înconjura prevăzător grajdul cu snopuri în care punea strujenii cei mai înalți, închidea un fel de cazemată aurie, pînă la streașină, iar spicele se mlădiau toată iarna ca o joacă neîntreruptă sub acoperișul gros de stuf, făcut anume să nu pătrundă frigul… Îmi închipuiam și eram trist că îngerii îndurau aceeași arsură lipindu-se de geamul de gheață, cum simțisem eu de cîteva ori, cînd din grabă am uitat să-mi iau mănușa și am pus mîna pe clanță. Palma se încleșta pe mînerul înghețat și odată mama mi-a desprins-o turnînd ceaiul de tei ce încă nu se răcise, nu pot uita cum m-a fript gerul și nici usturimea care ținea cîteva zile….

Cînd se lumina albastru și soarele ar fi curs din streșini dar nu putea de ger ce era, bunicul muta cîțiva snopi din blindajul foșnitor și deschidea ușa cea mare prin care ieșea vioi norul ce ținuse vitelor de cald… Atunci el dispărea învăluit de norul alb, era pufos și umflat ca lînă scărmănată, din care toată iarna trăgea fusul un fir subțire printre degete și niciodată nu-l termina. Iar norul îl purta într-o clipă cine știe pe unde…

(foto, decembrie 2017, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

După dealuri

Cînd am început a IV-a, tata mi-a cumpărat plumieră mare din lemn, lucrată fin, lustruită ca o vioară făcută la Reghin… Avea loc pentru radieră și locușoare multe pentru ”culori”, să stea perfect ascuțite. După un timp s-a colorat ”pastel”, peste tot era pătată de cerneală și nu-mi mai plăcea, dar zornăiau culorile în ea ca bețele pe tamburină și cînd alergam cu ghiozdanul-vibrafon în spate cream o simfonie colosală, a fost singura și convingătoarea mea activitate muzicală!

După dealuri i-am văzut fumînd și dracu m-a pus să-i spun bunicii, în prima duminică preotul a știut și de la el și preuteasa-învățătoare. Cei trei mi-au luat plumiera de ciudă c-am fluierat în biserică și-au spart-o de tot după dealuri, atunci am păcătuit pentru prima dată, plîngînd, dorindu-mi cumplit să moară cei trei…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 1 noiembrie 2017, ”Les Lacs des l’Eau d’Heure”; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Dorina

Dorina avea nasul cîrn. Sau Claudia avea nasul cîrn. Sau poate că amîndouă aveau nasul cîrn, nici nu mai știu… Dorina nu era o fetiță ca altele, era băiețoasă. În iarna dintr-a IV-a, Dorina ne-a spulberat pe toți erotic venind cu pantaloni strîmți cum nu mai văzusem și patine cum iarăși nu mai văzusem pe niște bocanci mici, negri, milităroși, lustruiți, țepeni, înalți cu șireturi…
Ne dădeam pe ghiață fiecare cum puteam, alergînd doi, trei pași, lunecînd poticnit cîțiva metri. Însă Dorina zbura pînă departe periculos pe dealul școlii. Învățătoarea-preuteasă striga după ea, ”Dorina, Dorina, oprește-te!” De băiețoasă ce era Dorina a făcut școala de securitate.

(fotografie, 1 noiembrie 2017, ”Les Lacs des l’Eau d’Heure”; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)