Griful

Am văzut mai demult un documentar despre Mongolia. Un bărbat ce-și purta turma și iurta cioplea în lemn, cînd avea răgaz, figurine de cai. Lucra cu atîta măiestrie și răbdare de parcă ar fi sculptat un zeu! De fapt asta și făcea, doar un mongol ar putea surprinde cu atîta precizie alura și frumusețea unui cal. Privind griful acelui instrument rezemat de spătar într-o clipă de odihnă, mi-am amintit de omul care cioplea… La Tîrgul de Crăciun 2017 din Bruxelles e invitată Mongolia și așa am văzut un mic ansamblu cîntînd muzică tradițională din ”violoncele” cu 2 coarde groase, făcute din păr lung de cal.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 27 decembrie 2017, Piața Bursei, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

umbre de rock (un gînd fotografic…)

E de la sine înțeles că cei mai mulți vor admira o fotografie ”clară”, care-ți dă impresia că ai oprit timpul în detaliile lui cele mai fine, pe care clipa ți le-a oferit… În realitate însă, ”claritate” nu înseamnă și mai multă expresivitate. În una privești un moment așa cum a fost, între contururi vagi și abia sugerate te situezi într-un vis! De altfel, ”memoria” știe foarte bine toate astea, nimic nu ne amintim cu ”perfectă” claritate… Ne amintim ca într-o ceață tămăduitoare chiar și clipele cele mai dragi, rămîne doar esențialul ce s-a contopit cel mai subtil cu lumina acelor clipe. În cele din urmă visul e tot mai îndepărtat, rătăcitor printre umbre.

(fotografii de la un concert stradal pe Rue de Flandre, Bruxelles, 16 septembrie 2017; trupa se numește Octopus și cîntă foarte bine; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Vocea

În rememorările sale, Cohen mărturiseşte că un volum de poeme de Garcia Lorca i-a schimbat viaţa. Din acea adecvare a sufletului său la senzualitatea poemului vine forţa recitării lui Cohen. Părea că vocea trecuse deja pragul şi vorbea dincolo.
Abisul sonor în care putea coborî vocea mereu bătrînă a lui Cohen răscoleşte tot ce e mai celest în noi. Răscolește în adîncime, pentru a oglindi în înalt. Dar ce ar fi dacă ascultătorul s-ar opri în acel abis, vrăjit de peisajul din „registrul grav” al fiinţei şi nu ar mai vrea să se desprindă, ca din tărîmul celălalt, ca din propriul său trup creat dintr-o hipertrofie a nervilor? Poate o copleşitoare durere, pe care uneori doar tinerii o pot percepe, arsura unei melancolii pe care, cu timpul, reuşeşti să o faci mai prietenoasă. (foto de aici)

https://www.youtube.com/watch?list=RDVIR5ps8usuo&v=VGEWQRL2sJk

Reducerea la esențial…

Un mare interpret francez care știa ce spune, am intuit inteligența lui ascuțită din modul onest prin care se raporta la el însuși, mărturisea că deși are 3000… 4000 de discuri, ascultă mereu vreo 20. Așa s-a redus muzica în imaginația lui, restul colecției ține doar de meserie, de ocupațiunea uneori detestabilă așa cum e a celor mai mulți dintre noi, de exemplu interpretul nu avea observații tocmai favorabile despre simfonismul actual…
În plus, mărturisea că nu-și ascultă cu plăcere înregistrările. Timpul schimbă ideile și, reascultîndu-se, totul îi pare lamantabil, doar cîte o intuiție, o atingere a inspirației rezistă…
Oare nu la fel se întîmplă cu romancierul, cu poetul, cu pictorul… Ești mereu rămas în urmă, doar atît!
Oare nu la fel e și cu locurile pe care le vedem, nu puține într-o viață…

(Foto, iunie 2016, într-o dimineață în Place Saint-Catherine, Bruxelles).

Talentul poate orice…

Cînd e, poate revitaliza și limba franceză, așa am auzit la radio că se întîmplă cu Stromae (pronunțat stromai). Prin farmecul care vine din inspirație dar și dintr-un fel neaoș de a folosi franceza de pe stradă… în fine… La radio vorbeau de revirimentul limbii franceze în colegiile din Anglia (!) și că profesorii îl cultivă ca pe o agreabilă metodă de învățămînt!
Probabil că și în școlile de balet! (e destul balet in clip, mai mult chiar decît muzică!)