Lemn vechi, din care ce era mai slab s-a topit. Rămîne, un timp, esențialul, cîteva decenii încă, uneori omului i se pare că s-a ”deteriorat” complet și il înlăcuiește cu un lemn nou, neosificat…. Însă toată poezia trecerii și topirii e acolo, in crucea firavă din lemn și în ostrețele cu gîturi și ciocuri de ”măiestre”. (foto 3 aprilie 2016, biserica veche din satul Suharău, Botoșani)
Masă de pomeni… Nu erau ”case prăznicale”, era doar teiul secular și comuniune….
Pregatește o masă lungă
Pe care să așezi părțile într-o ordine
Stelară, aproape simetrică
Dintre ele să nu lipsească anafura
Pudrată cu făina coaptă a nopții
(Împrăștiată de luna plină peste vîrfuri…)
Adu în mijlocul mesei
Un triunghi roșu,
Simplu, vopsit cu humă arsă
Așează cu grijă
Clopotul auriu și mut ca o pasăre
(În visul nopții acopereai masa
Cu pînza pe care călcam visînd…)
Între scaune să lași destul loc
Pune lămpi mari peste umbre
Nu uita pîinile negre, pietroase
La masa de sub zarea nopții cheamă fluturii
Vorbește-le în jurul lămpii
Lasă-i să colinde cu aripile, nu-i tulbura
Nu-i ispiti cu dulceață de cireșe
Amare
Nu-i îndemna să bea,
Privește-i doar și așteaptă!
(covor țesut de mătușa mea în tinerețe, foto din 3 aprilie 2016, Suharău)
E o batcă. Cu talentul său, bunicul i-a cioplit fusul dintr-un lemn de salcîm. Cred că acel cub de oțel dur se găsea la ”cooperativa” din sat, cum îi spuneau casei cu două odăi, ce fusese a unui chiabur și devenise un fel de magazin cu de toate, universal în miniatură. De acolo mi-am cumpărat pe cinci ouă ”Geniul și zeița”, cartea lui Huxley. Sau poate că acel oțel fusese bătut și călit de vreun țigan, în verile în care șatra se așeza la marginea satului și începea să umble după ouă și găini, luînd la reparat și spoit cazanele vechi de prin ogrăzi. Era prin 1975, cîțiva ani mai înainte poate, cînd bunicul a cioplit și rotunjit cu rașpele pe care le avea, bucata aceea de salcîm. A făcut și un inel de fier în juru-i, să nu se crape lemnul de atîta bătaie și uscare. Inelul e mîncat acum, abia se mai ține, are însă o rugină frumoasă, ca din pictură. De altfel, înainte de o nouă ascuțire a coasei, undeva sub umbra unui copac, sau la colțul umbrit al casei, pe la amiază, înainte de un somn bun pe arșița în care nimeni nu putea lucra, uda bine lemnul să fie mai trainic, mai umflat și să stea oțelul nemișcat, încît fiecare lovitură cu gura ciocanului să fie precisă și sprințară ca un ritm de jazz. Pumnul lui nu era niciodată strîns pe coada ciocanului, care parcă juca în mînă și ar fi putul cu ușurință zbura undeva, dacă precizia ritmicii nu l-ar fi coborît cu iuțeală pe coasă, lăsînd pe buza ei o crestătură fină, ca o mușcătură nervoasă iar eu mă miram cum de nu dă sîngele pe buza aceea atît de fin mușcată de nervii dibaci ai bătăii. A luat tata batca atunci cînd bunica mea, mămuța, nu a mai avut ce face cu ea. Mămuța învățase cum-necum să bată coasa, după ce murise bunicul. Dar suna dogit și aiurea, coasa căpătase dinți sparți și un fel de gingie boantă. O mai repara tata, cînd venea vara de la fabrică și cosea peste tot. Ani buni batca i-a folosit tatei. Acum măsoară singurătatea, ca o limbă de ceas căzută. Mi-am desenat din ea un cadran solar.
(Foto 25 iulie 2015, Smîrdan, comuna Suharău)
Nimic nu e ce pare a fi… / volume în cer și pe pămînt…
Sînt sugestii trăite în miriștea care-mi înțepa picioarele în copilărie, în care simțeam arșița în adolescența combinelor argintii ca niște lăcuste… O lume care se schimbă. Dar e mereu aceeași! (Foto, 27 și 28 iulie2015)
Rîurî, rîuri…
Valul…
Ecranul…
Tatăl nostru
Care e în ceruri undeva pe drum
A făcut din a fi devotat
Un fel de sfințenie…
Ca o asceză trăită la țară.
Cînd s-a făcut voia sa
Tatăl nostru
A zidit o casă pe care
A smuls-o oarecînd din tălpile crăpate
Și a dus-o într-un loc mai bun
Precum în cer
Uneori merii se usucă și acolo
Tatăl nostru
Se odihnea rareori
Duminica se mulțumea să-și privească grădina
Cea de toate zilele
Să-i pară frumoasă
Din devoțiune
A stat deseori departe de casă
Știind că blocul turn îi poartă băieții la școală
În Laurian zburdau matematica și fizica
Iar facultatea venea de la sine
Nici măcar nu i-am cerut
Dă-ne-o nouă
Tatăl nostru
Citește rugăciuni
Din cartea cu scris mare…
(În memoria tatălui meu Dumitru, 30.09.1931 – 14.09.2014; fotografie, 17.09.2014)
dumitruagachi
Dumitru Agachi's Weblog 