Inelul cu marele diamant din Anvers…

Atît de mult o prețuiesc cei din Anvers pe arhitecta irakiană și de geniu Zaha Hadid, încît spațiul urban în care și-a plasat opera îi poartă acum numele, Zaha Hadidplein. Au și de ce, le-a lăsat ultima ei creație înainte de a muri. Noul sediu al administrației portuare din Anvers e un melanj ”cristalin”. Peste vechea și impozantă cazarmă a pompierilor portului, clasică, simetrică, ritmică, arhitecta a imaginat o bijuterie arhitecturală la propriu! Participînd la concursul de arhitectură, un alt arhitect a propus peste fosta cazarmă un (supradimensionat) container. Și, în fond, ce altceva poate fi mai propriu, simbolostic vorbind, pentru tevatura portuară de astăzi, decît un container! Numai că arhitecta Zaha Hadid și-a dus creația într-o poveste mai subtilă, reușind, prin ”fantezia” ei, să vorbească nu despre un port oarecare ci despre Anvers: ea a prins cazarma veche într-o ”montură” nouă, înconjurînd-o cu un inel din beton alb, masiv, în care sclipește un diamant ca o arcă. Anvers-ul este unul dintre marile centre ale finisării diamantelor, e lume portuară, a fost plin de corăbii și e plin de vapoare, dar e și altceva ascuns în atelierele ermetice… Am făcut fotografiile pe ploaia cotidiană din Anvers. Sper ca ele să să fi surprins, măcar în mică parte, povestea geometrică…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(fotografii din 30 septembrie 2017, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Fotografii din cîteva ”Les Plus Beaux Villages de France”

Orice sat prin care am trecut mi s-a părut frumos, nimic de zis în minus. De altfel, satele și orașele au o tăbliță rutieră la intrare indicîndu-ți cît e de ”înflorit” și pitoresc, după numărul de floricele desenate, de la una la patru!
Însă a deveni unul dintre ”les plus beaux!” nu e deloc ușor! Presupune respectul valorii, al tradiției și al istoriei (istoriilor) care adaugă mult mai mult decît e, în mod obișnuit, un sat. Dosarul de candidatură pare stufos iar printre altele un criteriu e foarte sever : ”Posséder, sur son territoire, au minimum 2 sites ou monuments protégés (classés ou inscrits)”. Monumente protejate nu înseamnă neapărat castele (contează și ele, desigur) ci o străduță, o biserică, o moară, niște case bine zidite, un stîlp, ceva uman pe care, văzîndu-l, să înțelegi că oarecînd cuiva i-a păsat că trece prin viață și a lăsat în trecere un semn…
În fine, titulatura nu face alceva decît să indice ”l’importance et la valorisation du patrimoine du village, sa qualité architecturale, urbanistique et environnementale…”

Iată că se poate ca satul să și fie, să și rămînă frumos!

(foto 25.07.2017, Beuvron-en-Auge, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

(foto 31.07.2017, Gerberoy, Picardie, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Sticle și metale vechi…

Extrem de vechi, raportîndu-ne la impresia că sticla dă cele mai fragile, efemere arhitecturi. Asta o fi explicația pentru care Serele Regale din Laeken sînt principalul monument arhitectural din secolul al XIX-lea din întreaga Belgie… Construite în 1873, sticla veche s-a păstrat… Era o sticlă verzuie, obișnuită, tăiată în fîșii înguste. Toată cromatica ei specială de acum e opera timpului, a respirației plantelor, am putea spune… (foto, 5 martie 2017, sticla Serelor Regale din Laeken, bruxelles)

Duminica frumosului (la fiecare pas… 5 iunie 2016)

E ceea ce am găsit frumos pe străzile din Bruxelles în doar două ore, da, în orașul așa cum e, amestecat, fragil, european și globalizant… Lumina amiezii era filtrată încă de ceață, era intensă și difuză totodată. Una care părea că dogorește dar și că dă impresia de frig și de tăcere; paradoxuri cotidiene…

În place Sainte-Catherine din Bruxelles e un obelisc al luptei celeste: Arhanghelul Mihail, protectorul orașului, e surprins în momentul final și biruitor al luptei sale. Tot acolo e un monument al porumbelului soldat. În primul război mondial porumbeii soldați și-au slujit dresorii și patria pe post de ”transmisioniști”. Cele două statui nu au nimic în comun. Privite însă împreună, capătă un alt mesaj…

Să-i spunem parcul lui Peter Pan… E o alveolă verde, în spatele turnului The Hotel. Se ajunge doar prin două alei, una largă, verde, monumentală și artistică, prin poarta ISELP (Institut Superieur pour l’Etude du Langage Plastique) și alta îngustă și sinuasă… Statuia e locul preferat al copiilor cățărători. Și care copil nu vrea în primul rînd asta! E lustruită de mîinile lor. Soclul e el însuși o statuie a naturii.

(Foto din Bruxelles, 5.06.2016; fotografiile și textul articolului sînt proprietate intelectuală sub incidența legii drepturilor de autor; este interzisă preluarea fotografiilor și textului fără acordul meu, D.A.)

Ouăle memoriei nu sînt tocmai bune de omletă

Cînd din prea mare oboseală ori inexplicabile confuzii iau tramvaiul sau metroul într-o direcție aiurea se întîmplă să dau, prin subteranele unor stații din Bruxelles, de veritabile opere de artă… În stația Albert am descoperit memoria ca o insectă, în viziunea lui Jephan de Villiers. Unii ar putea găsi că ar aduce a molie, nu doar simbolic vorbind. Cîndva se spunea despre leu că ar avea ”figura” cea mai apropiată de a omului, am impresia că Jephan de Villiers crede același lucru despre molie și poate că nu se înșeală, dacă înțelegem ”strigătul” și mirarea pe care le-a pus pe chipul insectei-simbol. Sub statuie e o vitrină in care stau adunate gheme de memorie. Dintr-un astfel de ou pare să fi ieșit puiul pe care insecta îl susține… Progenitura nu-i prea arătoasă, era de așteptat, dar păstrează o drăgălășenie încă inocentă, pînă va începe a se zbîrci prea plină de viață.

(Foto 8.04.2013,  Jephan de Villiers, Fragments de memoire, bronz + peinture sur toile, 2004, sația Albert, Bruxelles)