Tag Archive: peisaje


IMGP0162w
Așa m-am simțit, nu neapărat îmbrăcat nepotrivit, nu mai contează asta, ”postmodern” vorbind, doar luat pe nepregătite după ce am sărit din tramvai pentru că văzusem, în agreabila Place Flagey, lume relaxată, hărmălaie și afișe… M-am dus să văd și eu ce o mai fi, în Bruxelles sînt tot felul de festivaluri la sfîrșit de săptămînă… Cred că între 28 și 30 iunie sînt vreo 3, iar Musique 3 e cel în care se cîntă ”clasică” pe multe scene din marea clădire ce domină piața, vechea (în stil modernist!) Maison de la Radio. În fața ei e un cort în care se întîmplă de toate, happeninguri, jazz, percuții, improvizații, teatru și operete în amestec cu mirosuri de mîncare și la un pahar de bere, cu actorii jucînd în tandem cu ecranele care transmit concertele din săli! Posmodenism!
IMGP0169w

IMGP0171w
(Personajul contesa)
IMGP0176w

IMGP0179w

IMGP0185w

IMGP0187w

Urmînd să plec din Botoșani, am revăzut cîteva locuri cu încărcătură sentimentală. Am trecut și pe la Ipotești, fără vreo legătura cu o stare de exaltare anume, privind doar albastrul înghețat coborît peste satul tăcut.

DSCN8414w

DSCN8416w1

DSCN8427w

DSCN8402w

DSCN8431w

(foto, 3.01.2013)


(Șoimarii)

Istoricește, l’Ommegang e una dintre cele mai vechi procesiuni din Bruxelles.  A trecut în folclor, altădată avea valențe spirituale profunde, acum e un fel de ”reconstituire” istorică teatrală, figurație, prin urmare spectacol așteptat de localnicii care se regăsesc  în el, dar și de exotici. L’Ommegang e o tradiție a părții sudice a Tărilor de Jos, a Țărilor de Jos catolice, Belgia actuală. Există și la noi ceva asemănător, de dată mai recentă, tradiția Junilor din Brașov. L’Ommegang e și un fel de bîlci, așa cum era cîndva forfota din jurul mănăstirilor noastre la marile hramuri. Bîlciul de la sărbători era o stare de bine autentică, folcloric vorbind, am mai prins și eu cîteva. Cu defilarea lor prin Bruxelles, grupurile folclorice și călăreții amintesc și serbează trecerea prin oraș, în 1549, a împăratului Carol Quintul (Charles Quint).  În seara asta (5.07.) va fi paradă pe străzi, plecînd din Place du Sablon, după înconjurarea bisericii Notre-Dame, ca la orice procesiune. Ieri m-am nimerit prin ”tabăra medievală” din aceeași piață unde era și bere, desigur Ommegang…

(Foto D. Agachi, 4.07.2012, ”tabără” de Ommegang, Bruxelles)

Difuză, nici măcar mărturisită, pitită în spate ca umbra tot mai ștearsă de timp, o dorință de care te-ai prins cîndva, se va împlini oarecînd… Nu știu ce anume face dintr-o dorință oarecare, apărută într-un miez de noapte, de exemplu, una care se împlinește, nu știu ce energii, pe care nici măcar nu le pui în mișcare cu efort, o fac perceptibilă pentru destin, ba chiar îl modifică fundamental, în sensul împlinirii ei… E cumva la fel în cazul întîlnirilor esențiale, nu știu ce sau cine anume produce întîmplarea întîlnirii neîntîmplătoare, care uneori se și petrece la momentul oportun… Dacă nu aș avea la îndemînă aceste pagini de ”jurnal” public, nici nu m-aș lua în serios în legătură cu o anume observație, facilitată doar de ”mărturia” scrisă… Altfel, aș spune că doar mi s-a părut! În 2008 am descoperit o pînză, căutînd în lumea virtuală o ”ilustrație” la un gînd. Așa l-am găsit pe William Degouve de Nuncques, cu a lui The Pink House (The Shuttered House sau The House Of Mystery), 1892. Atunci m-am întrebat, oare cum o fi ”în realitate” acel tablou, știind ab initio că orice reproducere e departe de ceea ce e închis în ramă, de ”haloul” pe care opera îl degajă. Iată că pe 15 aprilie 2012 am avut șansa să văd acel tablou (ulei pe pînză) într-o expoziție la Musée provincial Félicien Rops din Namur, Belgia. Expoziția pune accentele cuvenite pe reușitele întregii opere a pictorului. Tehnic vorbind, fascinează albastrul nocturn, albastrul luminii care abia scapă de întuneric într-un interior de pădure noptatic, halucinat în (ne)liniștea lui. E un albastru al liniștii nefirești, al cărui secret ”pictural” (privitor la modul de realizare) încă nu a fost elucidat. Dacă albastrului nocturn al lui de Nuncques i s-ar asocia o anume sonoritate, aceea ar fi, paradoxal, a liniștii depline…  Tematic vorbind, pictorul simbolist de viță nobilă și cultură (decadentă) pe măsură e un ”maître du mistère” și așa se și numește expoziția!

Lăsînd grădina în urmă, răstălmăcind în joacă hașura brazdei peste cîmpuri, îmi spuneam că norii, încărcați de luminile ambigue ale suprapunerii lor din înalt, capătă identitatea locului în care se oglindesc. În așezarea lor rotitoare, norii au mereu ceva tainic, chiar și atunci cînd pictorul îi abandonează într-o atemporală pînză supradimensionată. Norii orizontului meu sînt unice brazde pe cer, perechi asimetrice ale celor de pe pămînt.

”Astăzi cerul era între dealuri atît de frumos cît nu se poate spune și-atît de fără timp că te-ai gîndit la ziua cînd multe nu vor fi cum sînt acum și cu ce ochi vei privi în imperialul albastru celest plutirea scînteietoare a norilor ce par zăpezi ușoare, reci, curate, nemișcate sau purtate de vînt, în focul verii, ca într-o altă lume, văzută printr-un zid de cristal și din care nu vine nici un sunet, nici un parfum, nici un semn.” (P. 132 – 133)

”Lumina unor nori trece ușoară prin cununa arborilor grei și muți, și lină trece prin cununa arborilor grei și muți cînd amintirea, cînd uitarea. Neiertătoare este doar durerea veche, grea  și mută adunată în atîția morți, pe care dulcile cuvinte poate îi rănesc ca o trădare și care poate tot mai așteaptă ceva sub colerica regiune a stelelor.” (p. 138)

”Nori vor mai fi mereu, dar aceia despre care scrie aici au trecut pentru totdeauna, nu vor mai fi niciodată, cuvintele acestea sînt legate de eternul efemer, spulberate în trecutul irecuperabil, rătăcite într-o țară fără întoarcere și fără urme, în lumea trecutului deplin.” (p. 131)

(Petru Creția, Norii, Cartea Românească, 1979)

(Foto D. Agachi, dealuri la Smîrdan, jud. Botoșani, 18.12.2011)