Sărbătoare de culoare…

Așa cum ne-am obișnuit cu armonia de culori a picturii exterioare care s-a păstrat la cele cîteva biserici din Moldova, ne putem imagina și pereții catedralelor din Evul Mediu ca o interminabilă pictură vie… Nu știu dacă și prin alte părți din lumea catolică a fost la fel, însă în Franța gotică catedrala nu era fie sumbră, cu piatra înnegrită de ploi, fie de un alb lăptos, radiind o lumină vioaie, așa cum arată după restaurări. Catedralele erau, ca și viața, pline de culoare! Asta au descoperit restauratorii: pe toată înălțimea, peste tot, urmele celor 5 culori folosite, chiar și motivele decorative erau colorate. La Catedrala din Amiens un spectacol de lasere simulează frumoasa punte colorată dintre pămînt și cer!

(foto 01.08.2017, Catedrala din Amiens, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Fațada de Vest, portalul din dreapta, dedicat Fecioarei Maria: proiecția de lasere (CHROMA) simulează, pe baza releveelor de urme de culoare, modul în care exteriorul a fost pictat.

Intrarea de Nord după curățirea pietrei.

Publicitate

Amintind că trupul omului e frumos… (Despre manieră, stil și eleganță)

Mulți dintre docții exegeți ai picturii Moldoviței nu au înțeles ce anume o singularizează, de unde vine impresia specială, subtilă, pe care o transmite privind-o. Programul iconografic în formula stereotipă are cîteva ”breșe simbolice”, cum ar fi accentul pus pe reprezentarea (prea catolică!), în multe scene, a Mielului Mistic. Pictorul Moldoviței a fost un ”îndrăzneț” nu numai prin asta, dar și prin atenția fină în redarea unor detalii. Imaginația lui evada din îngrădirile manierei, reușind surprinzătoare accente vizuale.

Unul se află în pronaosul bisericii, într-o secvență din Sinaxar. Tulburatoarele imagini ale sinaxaului, amintintind de pedepsirea și uciderea sfinților pentru credință, sînt dintre cele mai schematice și manieriste reprezentări. Importantă era redarea gesticii atroce a călăului. Însă la Moldovița, în reprezentarea unei astfel de secne, apare un detaliu neașteptat, pe care doar talentul îl poate născoci: călăul ridică pe sabie o năframă… Nimic nu ar fi justificat acest ”joc” pictural! Imaginea unei săbii lungi, dîndu-ți impresia că e cumplit de grea, ar fi fost, vizual, suficientă! În toate celelalte scene e așa! Ar fi îngrozit dar nu ar fi evocat, cu atîta intensitate, tragicul… Pictorul a reușit astfel să sugereze cît de curată, ca o năframă fină, e viața în sfințenie…

În pictura exterioară a Moldoviței îți face plăcere să privești frumusețea, aș spune aflată departe de hieratic. Nimic nu transmite o solemnitate rigidă și arțăgoasă! Chipuri frumoase, cu părul liber, prins în șiraguri de perle, au mișcări elegante și priviri zglobii. Gesturile lor ample, aproape cochete, vorbesc despre o lume mai degrabă citadină, uitînd parcă de asprimile ascetice. Îndrăzneala pictorului de a reda bucuria vieții merge pînă acolo încăt unuia dintre personaje îi lasă dezgolit un umăr tînăr… E atîta (ne)firesc în acest gest, încît am impresia că e cel mai ”omenesc” detaliu din întreaga pictură rareșiană. El denunță toate obtuzitățile și amintește, fără prejudecăți, că trupul omului e frumos!… 😇

(Foto, 18.04.2017, Manăstirea Moldovița; text și imagini aflate sub incideța drepturilor de autor; reproducerea interzisă fără acceptul meu. Cei care vreți să plagiați va rog să nu o faceți!)

Am intrat în casa Cauchi / ”la maison Cauchie” din Bruxelles

7 septembrie 2014. Am intrat în casa Cauchie / ”La maison Cauchie”, una dintre clădirile emblematice Art Nouveau din Bruxelles (am scris mai pe larg aici și aici, cînd i-am admirat doar fațada). Parterul casei, în care se află livingul cu sgrafituri superbe, poate fi vizitat în primul sfîrșit de săptămînă al fiecărei luni și cu ocazia unor evenimente locale, ”ziua fără mașini în Bruxelles” (21 septembrie), de exemplu. Deși casa e în proprietatea unei familii în vîrstă, ”bătrînei” scunzi și simpatici, ei consimt să fie vizitabilă! E un gest respectabil în ce privește ideea de patrimoniu la care ai, cumva, acces. În fond, ce e cu adevărat valoros nu trebuie ascuns cu avariție! E un fel de a împărți bucuria și fascinația artei. Astăzi cei doi vîrstnici se aflau printre vizitatori.

Panou pictat și sgrafit pe fațadă (etajul al doilea), încadrat de elemente decorative din categoria ”japonisme”.

Panou pictat și sgrafit pe fațadă (primul etaj).

Peretele grădinii interioare cu panou pictat și sgrafit la etaj.

Holul scării la etajul întîi, panou pictat și sgrafit Art Nouveau.

Livingul este în întregime pictat. Liniile ample, pictura stilizată și rafinamentul scenelor în ansamblu trimit la arta lui Klimt!

(foto D. A., 7.09.2014; reproducerea fotografiilor nu este permisă!)

Săgeata aurită

Într-un climat de toamnă-iarnă la Bruxelles am descoperit Casa Ciamberlani învelită într-o pictură diafană. Casa a fost construită în 1897 pentru pictorul Albert Ciamberlani, a cărui faimă în epocă îi sporise și averea. La partea de sus a casei însuși ”simbolistul” Ciamberlani a pictat o friză cu motive ”simbolice”, cum altfel! Însă vasta pictură murală dintre ferestrele rotunde, în care a preluat tonurile ruginii și auriul lui Ciamberlani, îi aparține lui Adolphe Crespin. Mari amatori ai benzilor desenate belgienii ar putea găsi interesantă pictura lui Crespin, stilul desenului e laconic și energic. Crespin s-a aflat în preajma marilor simboliști, Fernand Khnopff fiind, în ce privește pictura și desenul, figura emblematică. Marile ferestre ce descriu un cerc aproape complet par insolite dar nu sînt, tratarea e veche și spectaculoasă în arhitectura arabă. Privite însă cu atenție ferestrele arhitectului Paul Hankar surprind prin altceva subtil, prin trimiterea la discreta linie a porții japoneze, în epocă japonismul devenind manie. Suprafața veritabil goală a ferestrei în care se reflectă cerul este întretăiată de pictograma cîtorva linii zvelte și arcuite. Dacă ”citim” secvențial fațada casei lui Ciamberlani de la dreapta la stînga, de la răsărit către apus așa cum este ea așezată, în ”afișul” dintre ferestre e o ilustrată a timpului în variantă antropomorfă. Nașterea e un zbor și inițierea tînărului o scenă simbolică asistată de păuni. Copacul, unic în stări diferite, înflorește în dreapta, e spectaculos vegetal în centru și se deșiră într-un vînt al finitudinii în stînga. Lîngă chipul îmbătrînit ca de mag o pasăre neagră țipă răpusă de săgeata aurită!

Prin cele 3 benzi orizontale atît de diferite pentru fiecare etaj și totuși formînd un întreg armonic, arhitectura lui Hankar e mult mai spectaculoasă și art nouveau decît pictura; și cu toate astea m-am lăsat sedus de o banală alegorie a vîrstelor…

(Foto D. A, 11.01.2014, Bruxelles, Casa Ciamberlani; fotografiile nu pot fi preluate fără acordul meu!)

Destul(e) – variațiuni pe temă

Tema ”judecății de apoi” a cunoscut în pictură variații și diferențe specifice notabile, nu sub aspectul viziunii ci, firește, al tratării, după cît de diferite au fost ”oglinzile” estetice în care s-a reflectat… Cea întoarsă spre răsărit, cu efectul ei de transfigurare, îmi era oarecum cunoscută din arta moldovenească a secolului al XVI-lea, celebră fiind realizarea de la Voroneț, însă apogeul părîndu-mi fresca din vremea lui Rareș de la Probota. Variantele apusene din aceeași perioadă (circa 1550) mi-au părut, cum altfel, planturose și inventive, prin urmare ”renascentiste”. Compozițiile în ”perspectivă” ale unui pictor flamand, Crispiaen van den Broeck, nu mai pun accentul pe izvorul cristic al judecății, plasat ”atemporal” într-un schematic plan îndepărtat, ci pe ”deșteptarea” la judecată. Un împătimit al cititului vede cu oarecare plăcere, presupun, că nici în acele momente de ”extaziere” nu lipsește cartea, numai că răsfoirea preocupată din ”floarea darurilor” e îndeletnicirea personajului scheletic în postura celui mai bun dintre învățători. Și în pictura medievală ortodoxă se regăsește simbolic ”textul” (vieții) fiecăruia, însă e redat într-o manieră mult mai puțin ”expresivă”, sub formă de filactere puse pe talerele unei balanțe celeste. Pe cînd în pînzele flamandului cartea deschisă e la fel de supradimensionată și ”carnală”, ca însuși trupul care ascultă povestea citită posac de o hîrcă…

Crispiaen van den Broeck, Le jugement dernier, 1560, Musée d’Art ancien, Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique