Tag Archive: Amintiri


DSCF1135w1

Cînd bunica își lua avînt
Să urce pe scara ei îngustă ca o biserică
Dintr-un lemn
Crăpat cu pene din alt lemn
(Pentru fiecare lemn tare e un vreasc și mai tare)
Îngerii se împiedicau de fușteii încîlciți și noduroși
Ridicînd-o pe femeie ca pe un fulg
Să o cocoațe pe casă unde treaba ei era
Să-și văruiască hornul cîntînd.

Cînd se clătina de amețeală se prindea
De cîte o gheară de cioară
Și-i cerea dinții copilăriei
Pe care-i arvunise peste casă
Pentru o bătrînețe guralivă

Cînd mai uita cum îi vorbea
Bunicul în cimitir,
Ea plivea florile de la streșini.
De după inchipuirea ei,
El cosea ca-n tinerețe,
Tăcut, puternic, lunatic,
Mușchiul cafeniu din partea umbrită a casei
Creștea ca otava, două coase
Pe an făcea
Pregătind și el Sărbătorile Dincolo,
Striga
Peste casă
De pomană
Să-i aduc apă.

Nu-mi puteam lua atîta elan, nu eram o pană
Ca bunica, uneori
Și cioara o ridica pînă
la ghizdul de ciment al hornului
Noroc de bunicul, el inventase cosind
Betonul cu pleavă, ea l-a urcat cu găleata pe coș să fie
Trainic
Ca un inel cu pecete

Cînd termina cositul la sărbători
Și se ivea alb seara
Ascultam cu toții o poveste din război:
Un avion american a bombardat
Trenul în care el era sergent la Ploiești.

O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)

În preajma impozantei Biblioteci Universitare din Louvain, cu turnul ei sunător din clopote, poate unul dintre cele mai babilonice pe care le-am văzut, se află două ”instalații” de artă urbană.  Ambele trimit cumva la fragilitatea vocației iscoditoare ce poate fi, uneori, atroce. Un ac supradimensionat și bine lustruit, aruncînd reflexii reci, așa cum a fost ”proiectat” vertical și mărit de cîteva mii de ori, e axa care dă frisoane de insectar. Dacă în locul sugestiei de real proporțiile s-ar fi păstrat, gîndacul înțepat ar fi avut mărimea unui mic avion obez. Cealaltă (să-i spunem) sculptură reproduce un montgolfier din nacela căruia cîteva siluete observă altarul ezoteric al științei… Sînt ”monumentele” spiritului (de observație), nimic altceva!

(Foto Agachi, 5.08.2012, Louvain)

Prima ninsoare m-a găsit în livada Laurianului.
Se lipeau aducerile-aminte, fulgi răsfirați albi, moi,
purificați, de fapt rotitori ca o reîntoarcere. Printre fulgi zburau
pauze și bulgări tari de omăt proaspăt și se auzeau vocile… Ale lor,
ale noastre înzăpezite demult,
dezghețate uneori gîndurile tresar cuibărite
printre ramurile merilor
negre
un măr răscopt lucește încă, aurul lui îmi vorbea. Mă priveam
în joaca lor, într-un Laurian al sufletului. Merii
stau printre elevii grabiți, le spun că nu e firesc să fii atît de grăbit
cu tine însuți dar ei nu mă ascultă, nu am auzit nici noi cîndva cînd ei au vorbit.
Vechiul palat se plimbă printre chiote pe strada largă spre piață,
lăsă un gol pe deal și pleacă
spre mai toate casele din oraș și mai tîrziu în lumea largă,
amintirile s-au reclădit într-o adiere și locul e iarăși plin. Nici nu ar observa oarecine…
în locul zidurilor au rămas merele. Ușile clănțăne la fel de grăbit în pauze și doar foșnesc
ușor atinse de un fel de dor în lungile vacanțe.

(Foto D. Agachi, Livada Laurianului, Botoșani, 20.12.2011)

Natura nu a trădat niciodată pe nimeni, fie căutători cu privirea, pictori sau fotografi, inși nostalgici sau indiferenți, visători sau firi oțelite pentru viața care se viețuiește, fie căutători cu mușchii și plămînii, alergători, trecători cu pași grăbiți, trecători cu pași înceți sau  cei care-și caută ”aducerile-aminte”, ”Ce-nchid cenusa clipei murite pe vecie” … Cețoasă, rece sau solară, ea redă fiecăruia, cu generozitate, ceea ce caută și mai cu seamă ceea ce e pregătit să primească. Așa trec toate. Am ieșit „la peisaj” la amiază pentru lumina unui neobișnuit noiembrie la Bruxelles…

Tramvaiele aliniate au ceva straniu; vehicule prin execelenţă ale trecerii, lasă impresia unei aşteptări. Cu cît sînt mai statice, garate cuminţi în vitrină, cu atît îmi par mai ameninţătoare…

(Foto D. Agachi, Frunze în Parc de Woluwé, Bruxelles; versul citat e din Octavian Goga)