Tag Archive: literatura


Ex-libris

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe un colț de bancă dintr-o stație de autobuz din Bruxelles erau așezate cu grijă cîteva cărți. Pe etichete cineva a scris o mică invitație: ”luați, dacă vă interesează”… Marchează cumva gestul de a dărui cu eleganță. Încerc să ghicesc vîrsta persoanei care le-a lăsat, scrisul frumos desenat e mai degrabă feminin, decupajul floral de etichetă de culoare roz e, probabil, adolescentin… Nu are nici o importață. Cărțile au fost citite și subliniate discret cu creionul, însă păstrate într-o starea foarte bună. De ce a adăugat mica etichetă? Altfel, oricine ar fi crezut că au fost uitate acolo și nimeni nu s-ar fi atins de ele… Cuiva necunoscut îi mulțumesc pentru un gest. Voi păstra mica etichetă roz pe coperta interioară ca pe un ex-libis. (Într-un sens mai larg, el îmi va amiti ceea ce se întîmplă discret cu o carte după ce a fost închisă pentru o vreme…)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

A fi în fața celui mai pozat copac îl surprinse oarecum. I-a venit ideea asta pe neașteptate, de fapt stînd cu spatele la copac, așa cum stau toți, sprijiniți de balustrada de piatră a canalului, încercînd să-și facă un selfi cu aparatul lui greu, cu burduf, jenat de privirile clemente ale celor cu ifonuri și mici vergele în care le agață. Noi jucării spre care, cu zîmbete pînă la urechi, vociferează foarte mîndri, împrăștiind pe feisbuc secunde drogate de fericire. Înțelesese că încerca să pozeze copacul și nu grimasa urcată sub cutele frunții, chiar deasupra ochilor, el așa zîmbește, e un turist stingher în puținele fotografii pe care i le-au făcut alții – restul sînt arhitecturi prinse din cele mai sofisticate unghiuri – și care par atît de neobișnuite. Și acum cineva îi propusese să-i facă o fotografie, văzîndu-i zîmbetul, așa sînt unii trecători, mai atenți decît alții, poate că îl surprinsese și pe el copacul în care coborîse lumina. Dar nici întuneric nu se făcuse încă, iar lampioanele mari incitau și mai mult amatorii de selfiuri să prindă în spatele lor momentul acela unic de lumină, poate că așa și era. A spus ceva amabil voluntarului, simțind că zîmbetul nu mai era acolo, că se evaporase într-o transpirație ostilă și asta l-a făcut să renunțe. Copacul nu cred că a fost plantat de cineva, locul în care a crescut e prea nepotrivit. Cu frunzișul des și ruginiu toamna și crengile lăsate spre apă e un arbore singuratic zidit din cărămizi, cum sînt toate casele din oraș. Cei mai mulți fotografiau peisajul ce părea a fi cel mai frumos din lume, deși văzuseră Veneția, Sankt-Petersburgul și Amsterdamul, iar asiaticii veneau din orașele lor plutitoare. Canalul face însă un cot tocmai în dreptul copacului, așa că, pe vremea fotografiei alb-negru, frunzișul nu atîrna greu ca o casă, ca un pod de sub care vin rațe învățate ca unii să le arunce pîine, din contră era un candelabru în care se împrăștiau reflexele apei vineții. Atunci turiștii se aliniau la marginea canalului să prindă mîinile ce fluturau încîntate, așa cum o fac și acum, cînd privesc dincolo de copacul nemișcat, virajul bărcuțelor pline de lume ca niște țînțari cu burțile roșii. (Foto din Bruges, decembrie 2014)

Degetele femeii se mișcau
Pe clapele acordeonului mecanic, oare de ce? La ce mai folosea?
Suflau greu dintr-un burduf valurile Dunării
Lăsînd printre sălcii manele închise ermetic în pet-uri
În tunelul gării aștepta bătrîna blondă, de ce oare?
Mila unei monezi infime
Nici nu mai știa ce așteaptă
Stropi de lumină cadeau printre pavele din ochii jigăriți ai cîinilor
Pe culoarele cu miros de hot-dogs
Treceam pe lîngă un cîmp plin de mașini ca un lan argintiu
Uscîndu-se metaforic în vînt, la ce bun încă un gînd
Înecat în compasiune…
La nimic, îți spuneam,

(Foto D. Agachi, Gara din Frankfurt, aprilie 2012)

Studenție

La picup ticăia de 33 de ori pe minut
Un fel de inimă
Inelul de fum
Ne duce tinerețea în sus, albăstrie, discul s-a terminat…
Ascultă, ascultă refrenul șoptit
Pe buza paharului cu votcă
În tristele noastre povești
Se-aud viind înaripate clipe
Cînta Vladimir,
Viața curge tăcută pe fața de masă
Galbenă
Eliberai încă un rotocol parfumat din țigară
Eu nu întreb nimic din toate cîte știi
Rămîn în umbră nucii rătăcitori prin stepe…

(Foto D. Agachi, semne de primăvară la Bruxelles, 17.03.2012)

Prima ninsoare m-a găsit în livada Laurianului.
Se lipeau aducerile-aminte, fulgi răsfirați albi, moi,
purificați, de fapt rotitori ca o reîntoarcere. Printre fulgi zburau
pauze și bulgări tari de omăt proaspăt și se auzeau vocile… Ale lor,
ale noastre înzăpezite demult,
dezghețate uneori gîndurile tresar cuibărite
printre ramurile merilor
negre
un măr răscopt lucește încă, aurul lui îmi vorbea. Mă priveam
în joaca lor, într-un Laurian al sufletului. Merii
stau printre elevii grabiți, le spun că nu e firesc să fii atît de grăbit
cu tine însuți dar ei nu mă ascultă, nu am auzit nici noi cîndva cînd ei au vorbit.
Vechiul palat se plimbă printre chiote pe strada largă spre piață,
lăsă un gol pe deal și pleacă
spre mai toate casele din oraș și mai tîrziu în lumea largă,
amintirile s-au reclădit într-o adiere și locul e iarăși plin. Nici nu ar observa oarecine…
în locul zidurilor au rămas merele. Ușile clănțăne la fel de grăbit în pauze și doar foșnesc
ușor atinse de un fel de dor în lungile vacanțe.

(Foto D. Agachi, Livada Laurianului, Botoșani, 20.12.2011)