Tag Archive: sarbatoarea Craciunului


O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)

Reclame

Cu surle din presă și trîmbițe meteo, iarna din Bruxelles a atins 2 cm, hai, pentru dramatism, 5! Așa e ea, la iarna capricioasă mă refer, vine într-o sîmbătă și pleacă luni! Și, totuși, scîrția sub tălpi!

(Foto din Bruxelles, 28.12.2014)

prev_pfile253705_activity14090

Printre cele mai rafinate reprezentări ale Madonei sau mai degrabă a posturii sale matern-protectivă sînt cele create de ”școala” de pictură din Siena. Școală în sens de iradiere de la un pictor la altul, între 1200 și 1500, a științei artei lor, a rafinamentului în toată paleta termenului, de la frumusețea chipului, la intensitatea privirii și stilistica plasării luminii, pînă la gingășia pe care o regăsești în sensibilitatea cea mai ingenuă. E ceea ce reușește să-mi transmită expoziția de la BOZAR Bruxelles. Școala își are rădăcinile în arta răsăriteană, de acolo își extrage tehnica de transfigurare, cu ”anatomia” ei celestă. E puntea între pictura paleologă și ceea ce urma a fi regăsirea umanului în expresivitatea renașterii. Uitînd de încadrarea abstractă a Madonei (Hodigitria) într-o scenă de templu, între zidurile lui sau pur și simplu de reprezentarea fătră decor, unul dintre elevii îndrăzneți ai școlii a pictat un peisaj care să o învăluie, unul frumos și concret. E unul dintre cele mai însuflețite peisaje și una dintre cele mai frumoase icoane. Sublimul în artă e o formulă închisă, e mai degrabă puncul ei intangibil. Și, totuși, uneori ceva îmi oferă sansa să mi-l apropii. Starea mea la o astfel de întîlnire e dincolo de estetic, e mai degrabă un ”tremur” dincolo de exprimabil. (BOZAR reușește să aducă de două ori pe an, între vacanțele care golesc orașul, expoziții de anvergură! Adună capodopere de pe unde sînt ele răsfirate. Expoziția icoaneelor din Siena vine de la pinacoteca de acolo dar și de la Rouen, unde s-a întîmplat să fie o colecție.)

prev_14090_img1
Giovanni di Paolo La Vierge de l’humilité c. 1450 (Inv. 206), tempera sur panneau (avec encadrement d’origine) 62 x 47,5 cm Siena, Pinacoteca Nazionale

Craciun fericit!

În pom înșir-te mărgărite
Cu de toate-n sus și-n jos
Pe cetine ofilite
Care dor de portocale
Și ocale de sclipici
Vin și staniol smochine
Pe arici de catifea
Să presare în botine
Trei scaieți și-un praf de nea
Steaua urcă și coboară
Ciucurii angelici, moi
De la vîrf în sus pe nouri
Dorm pitici doi cîte doi
Nu mă-ncearcă nici o stare
infantilă
De cățel cu negri-i ochi
Cînd în pom am pus cuminte
O ghirlandă și-un pisoi

(foto în Grand-Place, Bruxelles, 6.12.2014)

Am auzit mereu: ”totul ține de mentalitate” sau ”ar trebui să ne schimbăm – așa generic, dacă se poate fără participare, să o schimbe alterul, vecinul, el, ea, că la ei e proastă – mentaliatea” iar ca proiecție de viitor incert: ”o să fie ok, cînd o să ne schimbăm….” ei da, mentalitatea! Abstractă pînă nu dai cu ea de pămînt, după DEX: ”MENTALITÁTE, mentalități, s. f. – Fel particular de a-și reprezenta lumea al unui individ sau al unei colectivități”, nu presupune cine știe ce etaj ezoteric. E la perceția neuronului obișnuit cu viața care se viețuiește dacă nu e leneș, arțăgos, cîrcotaș, mîndru ca păunele, și, în general, dacă are o brumă de uman în el… Dacă da, atunci o stare stenică de bunătate începe să prindă un chic de ființă și se ivește să-ți facă viața mai frumoasă. Cum anume? Prin gesturi simple… ”Un lucru foarte fain pe care l-am învațat aici și vi l-am mai spus, dar îl repet, pentru ca îndată e Crăciunul și faceți curațenia respectivă: belgienii nu aruncă lucruri! Le scot, civilizat și bine curățate, pe trotuar. Hainele le spală și le pun în pungi curate, pe care scriu ”A donner” sau ”Servez-vous!” Cărțile, revistele ce nu le mai trebuie le pun în cutii curate și le scot la poartă. Nu e nicio rusine, PENTRU NIMENI, sa te apleci, sa vezi daca-ți trebuie ceva. La fel fac cu mobila: scaune, rafturi, apoi frigidere, televizoare, aparate radio, calculatoare… Unele sunt bune doar pentru piese de schimb, altele sunt ”en bon etat”. Nimeni nu păcălește pe nimeni. Ce nu se ia, se lasă pentru o masina care le colectează.
Prin urmare, dacă ai haine care nu-ți mai trebuie, dă-le unui om care are nevoie de ele sau lasă-le în pungi curate lângă, nu le arunca la tomberon! Cineva îți va mulțumi, în gând, pentru ele! Nu arunca nimic, faci, astfel, un gest minunat pentru cei fară posibilitați sau cei cărora le lipsește un anumit lucru. Cărțile, mai ales cărțile nu le da la ”maculatură”!! Așează-le în cutii, cineva poate le va lua…”


(Foto, bradul din Grand-Place, Bruxelles, 14.12.2014)