Tag Archive: peisaj sentimental


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E o batcă. Cu talentul său, bunicul i-a cioplit fusul dintr-un lemn de salcîm. Cred că acel cub de oțel dur se găsea la ”cooperativa” din sat, cum îi spuneau casei cu două odăi, ce fusese a unui chiabur și devenise un fel de magazin cu de toate, universal în miniatură. De acolo mi-am cumpărat pe cinci ouă ”Geniul și zeița”, cartea lui Huxley. Sau poate că acel oțel fusese bătut și călit de vreun țigan, în verile în care șatra se așeza la marginea satului și începea să umble după ouă și găini, luînd la reparat și spoit cazanele vechi de prin ogrăzi. Era prin 1975, cîțiva ani mai înainte poate, cînd bunicul a cioplit și rotunjit cu rașpele pe care le avea, bucata aceea de salcîm. A făcut și un inel de fier în juru-i, să nu se crape lemnul de atîta bătaie și uscare. Inelul e mîncat acum, abia se mai ține, are însă o rugină frumoasă, ca din pictură. De altfel, înainte de o nouă ascuțire a coasei, undeva sub umbra unui copac, sau la colțul umbrit al casei, pe la amiază, înainte de un somn bun pe arșița în care nimeni nu putea lucra, uda bine lemnul să fie mai trainic, mai umflat și să stea oțelul nemișcat, încît fiecare lovitură cu gura ciocanului să fie precisă și sprințară ca un ritm de jazz. Pumnul lui nu era niciodată strîns pe coada ciocanului, care parcă juca în mînă și ar fi putul cu ușurință zbura undeva, dacă precizia ritmicii nu l-ar fi coborît cu iuțeală pe coasă, lăsînd pe buza ei o crestătură fină, ca o mușcătură nervoasă iar eu mă miram cum de nu dă sîngele pe buza aceea atît de fin mușcată de nervii dibaci ai bătăii. A luat tata batca atunci cînd bunica mea, mămuța, nu a mai avut ce face cu ea. Mămuța învățase cum-necum să bată coasa, după ce murise bunicul. Dar suna dogit și aiurea, coasa căpătase dinți sparți și un fel de gingie boantă. O mai repara tata, cînd venea vara de la fabrică și cosea peste tot. Ani buni batca i-a folosit tatei. Acum măsoară singurătatea, ca o limbă de ceas căzută. Mi-am desenat din ea un cadran solar.

(Foto 25 iulie 2015, Smîrdan, comuna Suharău)

O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)

Uneori se așează cuminte
ca viespea pe umeri
tăcută își caută cuib printre nervi
și lațul începe să-și strîngă nodul
tandru
silabă cu silabă

(O fotografie cu prieteni… Am lăsat o umbră la Bruges, 28.09.2014)