Tag Archive: Poem


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu mi-a răspuns… de citit probabil,
Privea aproape, în iedera cuneiformă
Silabisea un poem sumerian despre fericire…
Citea în cheie postverbală, o cheie s-a desprins de pe geană!

(Bruxelles, foto pe o străduță ce dă în Place Saint Catherine, 18.06.2016)

Anunțuri

11008789_1553962108186935_442889618022718572_n

Linia palmei mele te-a cuprins mereu…
Dar poate cea mai sfioasă atingere, fermă, normală
Grabită, întristată, ultima în ziua aceea cu privirea intoarsă
Surîzătoare, plină de speranță,
Tînară și inspirată,
Alunecoasă și rece într-o zi de iarnă cînd era
Prea tîrziu
Neliniștită ca în dimineața în care am plecat
Departe
Și credeam că avionul mă duce dincolo de nori și mă uită acolo
Pe o cărare alba în care am găsit mereu urma pașilor tăi
Tandră atingere
Prea zgomotoasă cînd dormeai
Nici prea aspră, după o zi în care palmele s-au umplut de rugină
Cîte îmbrațișari cu palma strînsă
Pîna cînd bronzul părului tău s-a lustruit ca un porte-bonheur
Și am uitat că ar fi trebuit să-mi spun în
Gînd o dorință,
Mereu aceeași
Ești
În podul palmelor mele, albastru…

DSCF1135w1

Cînd bunica își lua avînt
Să urce pe scara ei îngustă ca o biserică
Dintr-un lemn
Crăpat cu pene din alt lemn
(Pentru fiecare lemn tare e un vreasc și mai tare)
Îngerii se împiedicau de fușteii încîlciți și noduroși
Ridicînd-o pe femeie ca pe un fulg
Să o cocoațe pe casă unde treaba ei era
Să-și văruiască hornul cîntînd.

Cînd se clătina de amețeală se prindea
De cîte o gheară de cioară
Și-i cerea dinții copilăriei
Pe care-i arvunise peste casă
Pentru o bătrînețe guralivă

Cînd mai uita cum îi vorbea
Bunicul în cimitir,
Ea plivea florile de la streșini.
De după inchipuirea ei,
El cosea ca-n tinerețe,
Tăcut, puternic, lunatic,
Mușchiul cafeniu din partea umbrită a casei
Creștea ca otava, două coase
Pe an făcea
Pregătind și el Sărbătorile Dincolo,
Striga
Peste casă
De pomană
Să-i aduc apă.

Nu-mi puteam lua atîta elan, nu eram o pană
Ca bunica, uneori
Și cioara o ridica pînă
la ghizdul de ciment al hornului
Noroc de bunicul, el inventase cosind
Betonul cu pleavă, ea l-a urcat cu găleata pe coș să fie
Trainic
Ca un inel cu pecete

Cînd termina cositul la sărbători
Și se ivea alb seara
Ascultam cu toții o poveste din război:
Un avion american a bombardat
Trenul în care el era sergent la Ploiești.

A fi în fața celui mai pozat copac îl surprinse oarecum. I-a venit ideea asta pe neașteptate, de fapt stînd cu spatele la copac, așa cum stau toți, sprijiniți de balustrada de piatră a canalului, încercînd să-și facă un selfi cu aparatul lui greu, cu burduf, jenat de privirile clemente ale celor cu ifonuri și mici vergele în care le agață. Noi jucării spre care, cu zîmbete pînă la urechi, vociferează foarte mîndri, împrăștiind pe feisbuc secunde drogate de fericire. Înțelesese că încerca să pozeze copacul și nu grimasa urcată sub cutele frunții, chiar deasupra ochilor, el așa zîmbește, e un turist stingher în puținele fotografii pe care i le-au făcut alții – restul sînt arhitecturi prinse din cele mai sofisticate unghiuri – și care par atît de neobișnuite. Și acum cineva îi propusese să-i facă o fotografie, văzîndu-i zîmbetul, așa sînt unii trecători, mai atenți decît alții, poate că îl surprinsese și pe el copacul în care coborîse lumina. Dar nici întuneric nu se făcuse încă, iar lampioanele mari incitau și mai mult amatorii de selfiuri să prindă în spatele lor momentul acela unic de lumină, poate că așa și era. A spus ceva amabil voluntarului, simțind că zîmbetul nu mai era acolo, că se evaporase într-o transpirație ostilă și asta l-a făcut să renunțe. Copacul nu cred că a fost plantat de cineva, locul în care a crescut e prea nepotrivit. Cu frunzișul des și ruginiu toamna și crengile lăsate spre apă e un arbore singuratic zidit din cărămizi, cum sînt toate casele din oraș. Cei mai mulți fotografiau peisajul ce părea a fi cel mai frumos din lume, deși văzuseră Veneția, Sankt-Petersburgul și Amsterdamul, iar asiaticii veneau din orașele lor plutitoare. Canalul face însă un cot tocmai în dreptul copacului, așa că, pe vremea fotografiei alb-negru, frunzișul nu atîrna greu ca o casă, ca un pod de sub care vin rațe învățate ca unii să le arunce pîine, din contră era un candelabru în care se împrăștiau reflexele apei vineții. Atunci turiștii se aliniau la marginea canalului să prindă mîinile ce fluturau încîntate, așa cum o fac și acum, cînd privesc dincolo de copacul nemișcat, virajul bărcuțelor pline de lume ca niște țînțari cu burțile roșii. (Foto din Bruges, decembrie 2014)

Ochiul

tuculescu

Anevoie o să-mi explic
Cum am ales direcția aceea
Printre atîtea căi inutile
Aș fi putut merge spre soarele coborît
Cu spatele îndepărtîndu-mă, dincolo de lumină
Mai e năluca alteia
Și o întrezărisem
Un instinct de liniște mă chema să privesc
Avioanele ce veneau la aterizare
Precise ca secundele pierdute în zarea albastră
Fără de nori
Sînt ca lebedele în zbor îmi spunea un fel de ochi în care
Nu cred, n-am văzut niciodată lebede să zboare, oarecînd le-a văzut
Ochiul adînc știutor
Lebăda e mereu reținută pe apă, neagră și albă
Nu înțeleg
Cum ar putea să urce la cer aripi atît de senine,

Într-un nesfîrșit de adînc nămol de frunze…