Tag Archive: Liceul Laurian


A vedea îngerul în orice femeie nu ține doar de un ”aparat” performant, e nevoie și de un suflet de privitor. Al unora e mai exersat în a simți vîntul într-un stufăriș, muzicanți, pictori, fotografi fiind. Al privitorului e însă capabil să prindă, ei da, chiar și ”îngerul” cuibărit în orice femeie, iar Ionuț Sinescu știe să privească. ”Oglindirea” femeii în carnația ei vulnerabilă e ”angelologie” pură. Femeia din peisajele lui Ionuț Sinescu e frumoasă tocmai în adormirea fotografică. Cum dansează îngerul eliberat e treaba fotografului să-l surprindă…

(Foto Ionuț Sinescu, sursa)

Reclame

Prima ninsoare m-a găsit în livada Laurianului.
Se lipeau aducerile-aminte, fulgi răsfirați albi, moi,
purificați, de fapt rotitori ca o reîntoarcere. Printre fulgi zburau
pauze și bulgări tari de omăt proaspăt și se auzeau vocile… Ale lor,
ale noastre înzăpezite demult,
dezghețate uneori gîndurile tresar cuibărite
printre ramurile merilor
negre
un măr răscopt lucește încă, aurul lui îmi vorbea. Mă priveam
în joaca lor, într-un Laurian al sufletului. Merii
stau printre elevii grabiți, le spun că nu e firesc să fii atît de grăbit
cu tine însuți dar ei nu mă ascultă, nu am auzit nici noi cîndva cînd ei au vorbit.
Vechiul palat se plimbă printre chiote pe strada largă spre piață,
lăsă un gol pe deal și pleacă
spre mai toate casele din oraș și mai tîrziu în lumea largă,
amintirile s-au reclădit într-o adiere și locul e iarăși plin. Nici nu ar observa oarecine…
în locul zidurilor au rămas merele. Ușile clănțăne la fel de grăbit în pauze și doar foșnesc
ușor atinse de un fel de dor în lungile vacanțe.

(Foto D. Agachi, Livada Laurianului, Botoșani, 20.12.2011)

Stolul…

E 10 iunie special pentru familia noastră. Andra e acum absolventă de Laurian! „Stolul” (promoţiei) lor s-a ridicat! Dacă în exterior e ziuă, interiorul întreg este un deluviu. În golul cu multe rafturi se adună impresii mai discrete sau mai abundente, toreţiale sau liniştite, ca ploaia lui Tarkovski, solare sau umbroase, de pretutindeni şi parcă doar de undeva anume.

Spaţiul anticarului, buticul sau taraba mânuitorului de antichităţi, ca pe nişte păpuşi de ceară sau disciplinate marionete, îmi stimulează nu atât imaginaţia ci amintirea; amintirea mea, fără nici o relaţie cu memoria obiectului. Spaţiul anticarului este incitant prin metarealitatea asocierilor pe care, prin însăşi fatalitatea limitării, le provoacă.

Anticarii din Sablon, foto D. Agachi, 5.06.2010, Bruxelles.

Un gând pentru Andra. Cum nu sunt deloc inspirat pe măsura emoţiei, las cuvintele să tacă… Asociez câteva imagini şi micul mozaic îl dedic Andrei.

Laurianul… Liceul Andrei, liceul nostru. De fapt mintea, inima, sufletul, întregul nostru, nu e nicidecum o galerie, un muzeu cu etichete… Nu seamănă nici măcar cu un tunel al timpului, memoria are această stranie capacitate de a-şi înghesui momentele unele în altele. Fotogramele se amestecă, senzaţiile celorlalte simţuri la fel, anii nu mai au decât o vagă rumoare temporală.

Când îţi este dat mereu şi mereu să vezi cum sunt amestecate, într-o nonşalanţă a discreditării, valori autentice şi nimicuri e ca şi când îţi vine să-ţi… Şi totuşi, e ca şi cum toate piedicile dintre cele mai rele, răutăcioase, mizere (abis de mizerii !) nu ar exista, când patima creatoare şi frumosul se înfiripă din spiritul tânăr, în cazul recentului spectacol Laurian, Laurian (jucat pe scena Teatrului din Botoşani), din spiritul tânăr şi creator al Laurianului… Se poate, prin urmare, izbândi în contra-timp, în contra-dezorganizare, contra-tuturor dacă e necesar şi îndeobşte e (pare-se nu există excepţia bună), cu energia şi îndărătnicia unui laurian-creator, Alex Sârbu, cu energia şi devoţiunea unor laurieni. Musical-ul imaginat de Alex a adus pe scenă de toate, într-o halucinantă şi autoironică poveste: schele, roabe şi găleţi, fum, par-fum, ninsoare, vânt, TIMP şi orologiu rotitor, TINEREŢE, iubire, VOCI şi COR, căldura care nu se poate povesti a vocii, UMOR şi, mai ales, jocul de lumini şi umbre. Nimic nu e mai fascinat ca jocul cu umbrele trecerii… Restul e muzică!

(Fotografii D. Agachi, 28.03.2010. Fotografiile suferă de lipsa clarităţii, însă poate că tocmai asta exprimă mai „fidel” fluiditatea spectacolului.)