Tag Archive: Laurian Land


În Ajunul Crăciunului și în zilele sărbătorii ne pregătim să primim. Fericirea primirii vine din iubire… La unii din iubirea de arginți, la unii pentru că așa ”au apucat” și au apucat multe sau mult, unii au fericirea de a nu avea din ce altceva trăi și mulți, cred că mulți încă, nu uită să primească minunea. Copii știu să aducă bucuria și tot ei o împart colindînd.
Dacă sînt primiți, ei vin chiar și atunci cînd redevin copii. Minunea nu poate fi uitată, se cere mereu primită. Darurile sînt dintru început pîrguite, împărțindu-se și înmulțindu-se. La minunea înmulțirii darurilor, toate cîte sînt cîntă Nașterea și Înălțarea. Se înalță stelele cînd se primesc darurile și cîntă mierlele sub stîlpii caselor…

(Foto: Colindele Drama Club și ale altor elevi și absolvenți ai Laurianului, 24.12.2011)

Prima ninsoare m-a găsit în livada Laurianului.
Se lipeau aducerile-aminte, fulgi răsfirați albi, moi,
purificați, de fapt rotitori ca o reîntoarcere. Printre fulgi zburau
pauze și bulgări tari de omăt proaspăt și se auzeau vocile… Ale lor,
ale noastre înzăpezite demult,
dezghețate uneori gîndurile tresar cuibărite
printre ramurile merilor
negre
un măr răscopt lucește încă, aurul lui îmi vorbea. Mă priveam
în joaca lor, într-un Laurian al sufletului. Merii
stau printre elevii grabiți, le spun că nu e firesc să fii atît de grăbit
cu tine însuți dar ei nu mă ascultă, nu am auzit nici noi cîndva cînd ei au vorbit.
Vechiul palat se plimbă printre chiote pe strada largă spre piață,
lăsă un gol pe deal și pleacă
spre mai toate casele din oraș și mai tîrziu în lumea largă,
amintirile s-au reclădit într-o adiere și locul e iarăși plin. Nici nu ar observa oarecine…
în locul zidurilor au rămas merele. Ușile clănțăne la fel de grăbit în pauze și doar foșnesc
ușor atinse de un fel de dor în lungile vacanțe.

(Foto D. Agachi, Livada Laurianului, Botoșani, 20.12.2011)

Vizitatorii…

Ajunurile sarbătorilor, între care „stă neclintita limbă” (a marelui orologiu livid, ca al suprarealiştilor) sunt ale vizitatorilor. Înşine, vizitatori vizitaţi, deschidem pentru cei care coboară pe o scară de argint, pînă la casa noastră desferecată… Primul ne vizitează, an de an, Bradul. Dintr-o pădure tînără, pe care o vinde în piaţă cîte un fel de măcelar de brazi, un Brăduţ vine cu noi. Primeşte o podoabă! Urmează colindătorii. Ei stau în juru-i, întregindu-i energiile. Bradul nu e un fetiş, nu e un totem. E dincolo de realitatea clipei şi e clipa.

Acasă – Ajunul Crăciunului…

…E cea mai deschisă dintre sărbătorile de peste an, în casa noastră… Seara, pînă tîrziu, aşteptăm superbele colinde ale Laurienilor, elevi sau absolvenţi. Mereu îi primim cu un savuros vin de Bîrnova, de pe Dealul Vişanilor şi sărăţele de casă cu mac… Totul se topeşte într-o superbă energie a sărbătorii. Întîlnirile lor bune pe covorul nostru înseamnă, pentru Andra şi pentru noi, modul personal de a întregi spiritul Crăciunului de la înălţimea cîntării copilăreşti, cu adevărat ritualică!

Sărbători cu bine şi împlinite tuturor!

(Înger, în bradul împodobit de Andra)

Când îţi este dat mereu şi mereu să vezi cum sunt amestecate, într-o nonşalanţă a discreditării, valori autentice şi nimicuri e ca şi când îţi vine să-ţi… Şi totuşi, e ca şi cum toate piedicile dintre cele mai rele, răutăcioase, mizere (abis de mizerii !) nu ar exista, când patima creatoare şi frumosul se înfiripă din spiritul tânăr, în cazul recentului spectacol Laurian, Laurian (jucat pe scena Teatrului din Botoşani), din spiritul tânăr şi creator al Laurianului… Se poate, prin urmare, izbândi în contra-timp, în contra-dezorganizare, contra-tuturor dacă e necesar şi îndeobşte e (pare-se nu există excepţia bună), cu energia şi îndărătnicia unui laurian-creator, Alex Sârbu, cu energia şi devoţiunea unor laurieni. Musical-ul imaginat de Alex a adus pe scenă de toate, într-o halucinantă şi autoironică poveste: schele, roabe şi găleţi, fum, par-fum, ninsoare, vânt, TIMP şi orologiu rotitor, TINEREŢE, iubire, VOCI şi COR, căldura care nu se poate povesti a vocii, UMOR şi, mai ales, jocul de lumini şi umbre. Nimic nu e mai fascinat ca jocul cu umbrele trecerii… Restul e muzică!

(Fotografii D. Agachi, 28.03.2010. Fotografiile suferă de lipsa clarităţii, însă poate că tocmai asta exprimă mai „fidel” fluiditatea spectacolului.)