Tag Archive: Ceas


O luasem pe străduță fără să știu neapărat de ce, gara nu era departe și ca un gardian binevoitor seara lăsase încă o oră până la plecare.
Urmam practic un traseu prestabilit: parcarea, tablourile lui Memling, Madona lui Michelangelo, îngerii din marea catedrală, piața și canalul, dar numai o buclă a lui, pînă pe lîngă Picasso, de parcă s-ar fi oprit brusc sau așa părea că se opreau caleștile, brusc, înainte de a coti strunite de femeile cu pălărie țeapănă, către cei 4 călăreți ai apocalipsei. Acolo priveam caii. Au spinările aprinse de efort, la asta mă gîndeam trecînd dincolo de pod, tocmai îmi spuneai că e la fel de frumos pe străduța necunoscută în care vitrine de hanuri îmbiau seara, în trecere pe acolo aveai de unde alege. Fiecare din ele ar fi vrut să evoce altceva, însă toate vorbeau în ode și poeme pe străzile înguste despre orașul în care nu din întîmplare ajungi, ci după un fel de chemare, ceva din adînc, făcută să o auzi și nici nu știam cît de tainică avea să fie.
Cîtă lumină e la celălalt pod, și poate că doar a vrut sa-mi spună de teamă să nu mă fi rătăcit cu privirea cine știe unde, spre ce fluture de metal negru de pe arhitectura atît de complicată a fîntînii, eu nu acolo eram atent ci, așa cum priveau și ceilalți, tocmai la florile de hîrtie în care ardeau lumînări, plutind clipocit bătute de valurile mici la malul canalului.
Pe toate rafturile agățate de pereți, așa cum cresc vara mușcatele sîngerii, cărnoase, au pus peste tot ceasuri, cele mai ruginite, rotunde, mari și mici, încă întregi unele, doar cîteva rotițe din altele ascunse în lumina ce se pierdea pe canal în reflexe evaporate, mai degrabă măsurau întunericul decît timpul acela înțepenit complicat cu florile din lumînări.
Are o partitură cu multe pagini, te-ai fi așteptat ca cineva să-i întoarcă foile cu știința cunoscătorului de note, însă nici vîntul nu le urnea, ascultînd am înțeles că prinsese foile cu o agrafă de păr, poate că agrafa aceea îi și amintea ceva, deși cel care cînta era doar în pragul adolescenței. Nici nu ar fi observat că începuse a cînta, atît de mult se confunda cu lentoarea valului de pe canal, dacă nu s-ar vedea acordeonul care își mișcă burduful și degetele subțiri arcuindu-se pe butoane.
Cei care se opriseră pe pod și priveau de acolo malul canalului la marginea căruia cînta băiatul ce nu avea mai mult de 10… 11 ani au făcut să zboare o pasăre de noapte cînd au bătut dintr-o dată din palme, deși sunetele ca un foșnet de val încă se mai auzeau. Fiecare melodie era tot mai complicată și băiatul o cînta cu precizia unui ceas nou.

(Foto din Bruges, decembrie 2014)

Unul dintre cele mai stranii vise văzute și nu visate, deși cred ca într-o perioadă m-au urmărit coșmaruri pline de ceasuri mute, este cel al profesorului Borg din filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Stranii sînt de fapt doar primele secvențe ale visului în care, în pustia lui plimbare, Borg observă ceasurile fără timp, mute, cadranele lor la fel de pustii… Surprins de neverosimila dispariție a limbilor ceasului din stradă, doctorul își deschide și vechiul lui ceas de buzunar, de la care însă cele două ace căzuseră. O similară impresie de rătăcire, de astă dată în aglomerația unei vremi senine, am avut-o la Frankfurt, pe malul stîng al Main-ului găsind o veche și impozantă clădire recent restaurată, marcată de două mari cadrane negre, cu scriere aurită, de pe care lipsesc mișcătoarele impozante săgeți, care să le dea sens; ceasuri mute!

(Foto D. Agachi, Frankfurt, 1.04.2012; de remarcat profesionalismul restaurării de arhitectură)

(Imagine din filmul Fragii sălbatici, preluare de aici)

Iaşi, Piaţa Unirii: O înserare ce părea neverosimil de caldă. Foto D. A., 22.02.10.