Tag Archive: caiuti


Am văzut mai demult un documentar despre Mongolia. Un bărbat ce-și purta turma și iurta cioplea în lemn, cînd avea răgaz, figurine de cai. Lucra cu atîta măiestrie și răbdare de parcă ar fi sculptat un zeu! De fapt asta și făcea, doar un mongol ar putea surprinde cu atîta precizie alura și frumusețea unui cal. Privind griful acelui instrument rezemat de spătar într-o clipă de odihnă, mi-am amintit de omul care cioplea… La Tîrgul de Crăciun 2017 din Bruxelles e invitată Mongolia și așa am văzut un mic ansamblu cîntînd muzică tradițională din ”violoncele” cu 2 coarde groase, făcute din păr lung de cal.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA


(foto, 27 decembrie 2017, Piața Bursei, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Reclame

DSCF4922w

Ani la rînd am fost atent la zona etnografică a Botoșanilor, cu totul spectaculoasă în reprezentările jocurilor la sărbătorile de Anul Nou, în special căiuții, dar și caprele, spectaculoșii cerbi și urșii. Mă interesează în special detaliile, ele sînt cele în care, dincolo de mimetismul ancestral, se regăsește autenticul.

DSCF4919w

DSCF4924w

DSCF4931w
În jocul căiuților diferențele între sate sau chiar între văile aceluiași sat sînt remarcabile. Melodia dansului și alura sînt poate singurele elemente comune iar diferențele țin de joc, de atitudine și de costumație. Comună e bucuria reprezentării.

.DSCF4954w

Căiuții din Ibănești.

DSCF4961w

(22.12.2012, Botoșani;  obiceiuri de Anul Nou din zona etnografică Botoșani; reproducerea fotografiilor este permisă doar cu acordul meu, Dumitru Agachi)

Impresii din anii trecuți: 2011, 2010

Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.

Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament  tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de  melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.

Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.

Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)

(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)

Fețele trecerii

Nu știu cum o fi pe la alții, însă în zona etnografică a Botoșanilor tredițiile Anului Nou sînt încă încărcate de vitalitate. Am scris mai lung în anii trecuți, cînd am adus imagini ale vigorii acestor jocuri ale vieții și morții de la Vorona și Coșula.  Astăzi, pe o chiciură lăptoasă am fost la Vorona și am cules vreo cîteva imagini. Vă mulțumesc celor care sînteți în trecere pe aici!

(Foto D. Agachi, Vorona, Botoșani, 31.12.2011)