Tag Archive: vesnicie


Tatăl nostru
Care e în ceruri undeva pe drum
A făcut din a fi devotat
Un fel de sfințenie…
Ca o asceză trăită la țară.
Cînd s-a făcut voia sa
Tatăl nostru
A zidit o casă pe care
A smuls-o oarecînd din tălpile crăpate
Și a dus-o într-un loc mai bun
Precum în cer
Uneori merii se usucă și acolo
Tatăl nostru
Se odihnea rareori
Duminica se mulțumea să-și privească grădina
Cea de toate zilele
Să-i pară frumoasă
Din devoțiune
A stat deseori departe de casă
Știind că blocul turn îi poartă băieții la școală
În Laurian zburdau matematica și fizica
Iar facultatea venea de la sine
Nici măcar nu i-am cerut
Dă-ne-o nouă
Tatăl nostru
Citește rugăciuni
Din cartea cu scris mare…

(În memoria tatălui meu Dumitru, 30.09.1931 – 14.09.2014; fotografie, 17.09.2014)

Pustiu

Pe masă nu mai e ceai, nimic altceva

În mansardă nu mai e loc, nimic altceva

Pe scară nu coboară nimeni, nimeni altcineva

Prin mesteceni nu mai trece vîntul, nimic altceva

În stradă nu mai e nimic, nimic altceva

La metrou nu așteaptă nimeni, nimeni altcineva

Vagonul e gol, nimic altceva

Tunelul e lung, nimic altceva

Scara pare mereu pustie, nimeni altcineva

Prin gura ei hîdă nu zbura nimic, nimic altceva

Un măr cade metalic, nimic altceva

În mănuși nu mai sînt mîini, nimeni altcineva

Prin turnuri stau păseri, nimic altceva

Vuiet se aude din clopot, nimic altceva

Mă întorc la mine însumi, niciunde altundeva

Închid pătratul negru… Nimic! Nimic altceva…

Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.

Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament  tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de  melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.

Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.

Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)

(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)

Veșnicie

Mă preocupau, ca variațiile improvizate ale aceluiași refren, gînduri legate de ”eternitate”, poate e oarecum impropriu spus. Mai degrabă căutam o reprezentare a ei, nu în abstract, unde, pînă la urmă căutătorul culege o iluzie, ci într-o formulă obiecuală care să fie ceva mai mult decît o plimbare pe aleea unui cimitir în care ciori prea negre croncăne în coruri nepăsarea, cele mai multe înnegrind de tot teii negri și umezi desfrunziți, iar cîteva crucile prea albe……………. Mi-am amintit de Muza adormită a lui Brâncuși. În ovalul unui chip golit de carnație, ochii mari stau închiși în somnul eternității. Nasul subțire accentuează imobilitatea somnului iar buzele sînt absorbite, mumifiate. Muza adormită e, în opinia mea, redarea ideatică a stării de adormire, e reprezentarea trecerii umanului în veșnicie. Eliberat de surplusul umanului după adormire, esențialul se ridică de la pămînt la cer, iar sculptura lui Brâncuși lasă această impresie profundă.

(Imagine de aici)

Tăcere

E tot mai amar vinul chihlimbariu
Undeva urcam scara înrămată în fier
Aștept încă o toamnă înveninată morțiu
Să cadă peste turle, să cadă peste ger

E tot mai întuneric și în potir și-n oase
De vine-o rază, cade, rămîn doar țepi și lujeri
Între doi pini stau nervii, agățători de coase
Nu se mai văd nici stele, nu mai răsar nici îngeri…

(Foto D. Agachi, 3.12.2011, abația La Cambre, Bruxelles)