dumitruagachi
Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.
Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.
Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.
Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)
(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)
Costumele sint de o frumusete si o bogatie impresionante, iar comentariile tale le pun inca si mai mult in valoare. Un an bun!
Multumesc Ștefana!
Cred ca s-au contaminat de undeva, poate de peste graniță care e atat de aproape… Dupa cum stii, e prima data cand vedem asta la Dorohoi si am mai vazut alaiuri de Anul Nou acolo. De altfel, intreaga costumatie e pervertita, hainele nu mai au nimic romanesc in ele, la fel si culorile. Costumele par cumparate de-a gata, nu cred ca dorohoiencele se pricep la a broda asa ceva. Unde nu e traditie, nu e!
Interesant e altceva: modul in care au asimilat, modul in care au renuntat la COSTUMELE TIGANESTI in favoarea unor costume mitologice! Cred ca si ei s-au saturat de tigani!!!
Că s-au contaminat de undeva e sigur, costumele sînt cu totul ceremoniale… Nu am văzut noi alaiul in alți ani, însa fenomenul e vechi, nu e de ieri de azi. Crezînd și eu că e ceva foarte recent, am căutat imagini si iată ca am dat de filmari și din 2000. În plus, o astfel de adunare nu poate apărea din nimic, ea doar evoluează. Tradiție e, doar felul în care a evoluat, doar ”camuflajul” e surprinzător. În filmările mai vechi, jocul și costumele erau la fel de bogate, tunici ofiterești chiar și mai frumos impodobite. Și cred ca și croitorul, croitorii sînt de acolo, dacă nu or fi niște dorohoience care pregătesc costumele… E o formă a pasiunii! Oricum, grija pentru ceremonial pe o muzica ampla e remarcabilă, ca si energia depusa in ”reprezentatie”. Dansatorii sînt organizați în bande, pe zone, Dorohoiaul are de fapt în componență citeva sate, daca imi mai amintesc bine vreo 7, să le spunem cartiere, astfel am văzut că e ”banda Plevnei”, ”banda Olineștilor”, ”banda Trestianei”. Am găsit înregistrări mai vechi în care apare tot o costumație amplă la ”banda sumănarilor” de pildă, prin urmare e vorba de o proveniență clar citadină, ținînd de meșteșugul făcutului pîslei și cusutului sumanelor. În toate cetele costumul popular foarte frumos nu lipsește, e purtat de cei care zornăie dintr-un fel de lanțuri din oțel lucrat la fierar, care dau sunete aparte… In fine, fantezii! Văzînd inregistrări mai vechi mi-am dat seama că abia acum încep să se contamineze mai mult, în alaiul de anul acesta pe care l-am întîlnit la Dorohoi erau prezente măști de gumă cumpărate din afară, iar masca si costumația personajului ”moartea” era cea cunoscută din vitrinele de ”halloween”…
Iata o inregistrare interesanta:
Cu sau fara contaminare, ne-ati prezentat ceva remarcabil. Felicitari si multumesc frumos !
sunt zone in tara unde se incearca sa pastreze traditia si isi poarta cu mandrie costumele nationale, la sarbatori, la biserica, la evenimente… Maramuresul pastreaza traditia si e o placere sa-i vezi pe ulite imbracati asa frumos….sunt insa zone in care au adus schimbari radicale costumului national. in Certeze am vazut in urma cu vreo doi ani, costumele imbogatite cu perle si pietre, atat de incarcate incat cantareau pana la 20 de kg….au fost plecati la munca in alte tari, s-au intors si asa se falesc cu bogatia materiala….nu mai spun de case care nici nu se mai pot numi case – sunt adevarate blocuri….
Costică, Rokssana,
si eu am considerat că obiceiul celor din Dorohoi merită prezentat și le mulțumesc tuturor celor care il comentează!
Nu ma pricep deloc in privinta a ceea ce este autentic, traditional ori nu, dar cred ca broderia cu margele e prezenta de mult , cel putin in Bucovina. Am trei camasi nationale brodate cu margele fine, intr-o varietate de culori, de matusa mea cind avea 14 ani, asta inseamna cam prin 1957…Fiecare margea a fost cusuta la mina, cu acul. Am sa fac niste poze si o sa le pun pe blog, merita, sint niste comori.
Știu ca brodate cu mărgeluțe, cămășile erau foarte frumoase Stefana, am văzut și eu astfel de exemplare. Sigur că moda a fost una tîrzie, poate ”decadentă” în arta cusăturii costumului popular, a fost o încununare înaintea dispariției…