…iată că, scrisă astfel, data de astăzi poate avea iarăşi ceva straniu în ea (cum au fost succesiunile 01.01.00 sau 01.01.01, atât de fatidic mediatizate)… În noaptea Anului Nou am văzut străzile oraşului golite de ceea ce era, numai în urmă cu doar nişte ani, un fel de suflu vitalist renăscut la sărbătorile de iarnă. Tradiţiile par a se stinge pe neobservate. Am avut şansa şi în aceste sărbători, undeva pe Bulevardul M. Eminescu din Botoşani, să mă regăsesc în „universul” fabulos, să reîntâlnesc (încă) trăirile ancestrale. Însă protagoniştii au venit dintr-o veritabilă rezervaţie etnografică, aşa cum e zona Vorona, aflată la vreo 25 de km. de oraş. Întregul ţinut al Botoşanilor excelează în astfel de formule de celebrare a sacrului – sintagma consacrată e „obiceiuri de iarnă”. Am trăit fiorul şi spectaculozitatea lor în copilărie, undeva mai la Nord, la Suharău, lângă Darabani. Pentru cele câteva gânduri pe care le scriu acum, mi-am propus să nu mai apelez la „surse” şi nu voi încerca un exces de interpretare; am încercat un fel purificat de a privi şi înţelege.
Jocul (cuvântul ascunde înţelesul de ludic, de joacă, dar şi de ritual, rememorare, anamneză, dar şi de dans) caprei este unul al fertilităţii, al agrarienilor. Făpturi ale turmei, caprele sunt mânate şi ocrotite de un păstor. Jocul lor este unul în cerc zgomotos ca toaca unei biserici.

Jocul măştilor este unul al Moşilor. Şugubeţi şi înspăimântători totodată, ei sunt invocaţi din tărâmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viul. Oricât de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi veridic, jocul lor este unul gârbovit, adus de spate, la început poticnit şi, în toată desfăşurarea sa, destul de complex. Apoi dansul devine cât se poate de dinamic şi moşii prind „viaţă”, sfidând legile firii şi reîntorcându-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

Jocul ursului este al întregii firi. Natura însăşi, fiara, este în slăbire şi boală. Ursarul e un vraci, un Mag, un Şaman, un Vindecător, o făptură miraculoasă, cum nu s-a mai văzut, cu acea mitră ţuguiată şi toba cu un sunet straniu, profund, grav. El intră în scenă cu urşii plini de viaţă, dinamici, însă pe neaşteptate fiarele nu se simt prea bine, ba chiar o boală cumplită le răpune. Forţa (vraja) spectacolului e atât de mare, încât ceilalţi dansatori, deşi au mai trăit de nenumărate ori momentul, sunt cuprinşi de o subită grijă, iar ceea ce este extraordinar este că tinerii nu joacă, nu trişează, nu duc un rol, i-am văzut şi simţit dintr-o dată că sunt în rolul comunităţii lor şi simt suferinţa, cele care joacă sunt măştile, sufletele celorlalţi TRĂIESC!

Totul se încheie cu semănatul, refacerea în timp (real) a gestului însămânţării. Este un moment prin excelenţă veridic, nu mai are nimic de „joc” în el. Şi o remarcă: ţinutul Voronei are în centrul său o mănăstire de o formidabilă forţă spirituală, vatră mănăstirească ancestrală. A fost un ţinut mai întâi al pusnicilor, până a deveni al călugăriei instituţionalizate. Fiind o mănăstire de maici, a transmis în mod subtil, costumului popular feminin al zonei, ceva din portul monahal. Cu broboadele lor negre, ample, strânse într-un fel anume, de sub care se văd dantele albe, chipurile tinerelor par a fi desprinse din strana mănăstirii….

(Foto D. Agachi, 30.12.2009; reproducerea fotografiilor, a articolului sau a părţilor de articol nu sunt posibile fără contactarea şi acordul meu)

Publicitate