Tag Archive: Nostalgie


IMGP0145w
…”doar pianul era beat, eu nu”…
IMGP0146w1

Fereastră cu vechi mîner.

IMGP0161w

(Foto pe un traseu de tram, Bruxelles, 29.06.2013, dimineața devreme)

Se făcea că mergeam cînd în sus, cînd în jos, pe strada Catedralei
Nu vedeam soarele verziu din vîrful turnului,
Eram încă departe…
Lucește noaptea, e un soare de sticlă
Prin ceață abia dacă mă zăream uneori
În vitrine
Cocoșul cîntînd a treia oară
A fîlfîit din aripi
Lovindu-le peste față cu un nour ud
Măștile își pierduseră dinții mi-am spus
De bucuria revederii mele
Una mă îmbrățișează și-mi pune pe umeri fericirea lor neagră
Căutam de fapt o adresă într-un gang pierdut
Și-mi aminteam doar parfumul pe care mi l-ai scobit în piept…

(Ca o ușurare)
Coborîse roua dimineții peste ivoriul candelabru înflorit

(Foto D. Agachi, Masca(ron) pe o străduță din Liège, 16.05.2012)

Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.

Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament  tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de  melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.

Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.

Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)

(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)

Nu se mai sfârşeşte
Diluviul toamnei
Cade mulţime de zile
Prin umerii lui Noe
Şoimii plonjează printre stoluri vegetale
Învăţând să înoate le creşte o piele
Cu solzi roşii şi galbeni
Peste penele pestrițe
Valuri, valuri izbesc în alba mea corăbioară
În care am salvat cam tot ce se putea,
Din cele create
Ca nu cumva să piară lumea
Odată cu toamna
Nici Creatorul nu-şi mai amintea
Prin ce miracol le plăsmuise,
Galbene, argintii şi brune,
De o arcă a iepurilor nu s-a mai îngrijit nimeni
la potopul ăstei toamne…

(Foto D. Agachi, 29.10.2011, amintindu-mi că stările interioare vin mereu aceleași, însoțite de aceleași cuvinte…)

Melancolii galbene (26.10.2009)

Nu mă înşelasem, marginea pădurii avea, privită dimineaţa de la o oarecare depărtare, o patină neclară, estompată, aşa cum o acoperă ceaţa din toamna aceasta. Din păcate mirosul acesta de galben, ca şi cel de verde-înmugurit al primăverii, ţine doar 2…3 săptămâni, uneori şi mai puţin. Îmi plăcea să fotografiez toamnele pădurii oarecum panoramic, îmi părea mai sugestivă aglutinarea de mirosuri cromatice, ca un sloi de miere târzie. Pentru parfumul subtil galben-umid, pentru acel vibrato de frunze arămite am făcut câţiva paşi prin desiş.  Memoria efemerului e minunea ce ni s-a dat…

108_7277b