Tag Archive: peisaj spiritual


…ca trecerea unor fluturi prin lumină…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Oglinda de apă
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto, ”Normandy American Cemetery and Memorial” – cimitirul imens care a rămas în urma debarcării în Normandia!

Reclame

Formerly_Piero_della_Francesca_-_Ideal_City_-_Galleria_Nazionale_delle_Marche_Urbino_2

La Galeria Națională din Urbino se păstrează (din 1867 !) un panou cu o pictură stranie… Privind-o, ea nu-ți sugerează nici un sunet, nici măcar vîntul nu pare a locui acel oraș, atît e de puternică impresia de pustiu, de fantomatic, pe care dispunerea perfectă a clădirilor și geometria lor o transmit. Panoul din lemn cu dimensiuni impresionante (2 m x 0,6 m) a fost pictat imediat după 1480 și s-a păstrat în Biserica Santa Chiara din Urbino. Istoria picturii i-a atribuit titlul de ”Cetatea ideală” și a încercat să-i descopere utilitatea și autorul. Sugestii au fost, de la o tăblie de pat (nu încerc să-mi imaginez cam cîtă lărgime oferea acel pat printre pilote și perne) sau un decor de teatru… Cei cu imaginație pot încerca și alte ipoteze… Trecînd de la ”perspectiva” din pictură la cea istorică, doar pentru o simplă punere în context în raport cu ”orașul ideal”, amintim că pe la 1480 Moldova lui Ștefan cel Mare era în războaie cu turcii. Sfințirea Manastirii Putna, fapt artistic și spiritual remarcabil, s-a petrecut în 1469. Construirea de biserici e reluată de Ștefan abia în 1487, cu mica și frumos echilibrata biserică de la Pătrăuți, apoi a urmat Voronețul, în 1488 (dar nu era cel pe care îl vedem astăzi, așa cum a fost extins în vremea lui Petru Rareș, ci o biserică de mărimea și echilibrul Pătrăuților). În Tara Românească nu a rămas nimic notabil în acei ani, 1480, Basarab cel Tînar Țepeluș și Vlad Călugărul s-au tot succedat la tron în cîteva rînduri, așa cum se întîmplase și în deceniul precedent, cu Basarab Laiotă cel Bătrîn, Radu cel Frumos, Basarab cel Tînăr Țepeluș și Vlad Țepeș… În acei ani, la Urbio, cineva picta ”Cetatea ideală” (nu mai adaug aici trimiterile la tema filosofică).
Perfecțiunea geometrică (și a lipsei de prezență umană) pe care tabloul o atinge au făcut ca opera să-i fie atribuită lui Piero dela Francesca, fiind știute teoretizările pe tema perspectivei pe care pictorul le-a adus în lumea artei. Istoria artei a înțeles mai tîrziu că, probabil, unul dintre arhitecții care lucrau la curtea din Urbio e autorul picturii, ca, în final, să-și recunoască limitele: pictorul ”orașului ideal” a rămas anonim, însă pictura s-a făcut sub îndrumarea lui Piero. Era perioada în care artistul a și abandonat pictura, pentru a se dedica studiilor matematice, din care s-a născut tratatul său cu o influență covîrșitoare în epocă, ”De prospectiva pingendi”.
Dincolo de situarea în ideal, de proiecția în imaginar a orașului, frînturile (imperfecte) de real în care pictorul a trăit nu erau deloc departe de grandoarea și precizia pe care tabloul le sugerează. El locuia în astfel de arhitecturi urbane care au străbătut timpurile, regăsindu-se, în aceleași proporții și geometrii, încă în plin secol XX. E de remarcat, în primul rind, că a gîndi formula urbană pe care anonimul pictor a redat-o era necesară o modificare de relief. Ca și romanii, constructorii medievali trebuiau să niveleze mai întîi locul, să taie și să umple relieful, făcîndu-l apt pentru a fi construite piețele largi, pavate imprecabil și policrom cu dale așezate după axe pure și complicate. Iar astfel de lucrări ample nu sînt ușoare nici măcar cu mijloacele de azi!
Trimițînd la perfecțiunea pe care urbanitatea o presupunea, construcția centrală e una cilindrică, altfel spus de plan circular, e un templu ritmat de coloane, din ușa căruia pornesc liniile de perspectivă. Două fîntîni așezate simetric, de o parte și de alta a axis-ului spiritual cilindric, sugerează prezența binefăcătoare a acvaticului, una tainică la care accesul cere un oarecare efort. Orașul nu cunoștea încă arteziana ludică și barocă. De o parte și de alta a pieții, clădirile perfect aliniate au cîte două și trei etaje înalte. În cîteva balcoane un ochi atent poate vedea arbori tunși artistic în forme pe care le regăsești astăzi la supermarket… Era pe la 1480… (reproduceri preluate de pe internet)

PunctDeFuga2

IMG_7734w

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o modesta capelă consacrată aparițiilor Fecioarei Maria la Banneux a fost că mă aflu într-un loc foarte cunoscut. Cu pridvorul ei, cu zidăria din piatră, cu turla zveltă și de o formă atît de simplă, dar, mai ales, prin proporții, capela amintește de locurile frumoase, care încă nu s-au ”prea-mărit”, din munții României. Parcul din Banneux e cît se poate de întins, cu multe capele și biserici, însă nimic nu schimbă senzația că te afli într-un loc dominat de natură și nu de om. Altfel spus, toate sînt în umbra pădurii, și tot ce a construit omul a rămas mult mai jos ca înălțimea brazilor. În 1933, din ianuarie pînă în martie, o copilă dintr-un loc pe atunci aproape lipsit de lume, situat între Liege și Spa, a întîlnit-o pe Fecioara Maria. O însoțea pe copilă în mici plimbări, arătîndu-i locuri pe care copila le știa : un izvor, un loc în care a cerut să i se ridice o capelă…

IMG_7739w

IMG_7743w

”Rugul aprins”, icoană exterioară, peretele capelei ortodoxe de la Banneux.
IMG_7747w

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mi-a plăcut să întîlnesc ”România” la Banneux.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(Foto, 5 august 2015, Banneux; fotografiile și textele de pe acest blog sînt sub incidența legii drepturilor de autor. Orice reproducere nu este posibilă fără acordul autorului, D.A.)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O experiență intelectuală – spirituală, în sens mai restrîns – poate pleca de la un gînd, pe care îți propui să-l urmărești cumva și sfîrșește într-un altul, nu atît făcîndu-l uitat pe primul ci iscînd o stare mai intensă. Plecasem la Bruges să văd cîteva dintre instalațiile ”Trienalei 2015” și am ajuns în liniștea verde și umbrită a mănăstirii de călugărițe. ”Béguinage princier Ten Wijngaarde” e, din 1927, în grija maicilor benedictine. În careul larg, pe laturile căruia sînt înșirate casele monahale albe, a crescut o pădure rară și umbroasă. Loc foarte vechi, întemeiat la 1245, mănăstirea de beghine, acele femei văduve sau nemăritate care alegeau să urmeze o viață simplă, păstrează încă o liniște aparte, protejată de canale, deși celebritatea o umple cu turiști… Rugăciunile șoptite ale maicilor aduc, măcar pentru cîteva minute, o liniște pioasă pe chipurile celor care le privesc și ascultă în biserică… Diferențele de credință și de confesiune se șterg, se topesc în ceva care, simplu spus, e starea de bine…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Metafora mănăstirii, imaginată de un artist japonez; instalație în cadrul Trienalei Bruges 2015.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

”Avec leurs consœurs des autres villes flamandes, les béguines ont bouleversé l’ordre moral de l’Église, révolutionné les mentalités et modifié le paysage de nombreuses villes de Flandre. « On ne sait pas exactement où et comment est né ce mouvement, explique Silvana Panciera, sociologue à l’EHESS et auteur des Béguines (éd. Fidélité, 2009). Ses premières traces remontent à la fin du XIIe siècle, à Liège ». En moins de vingt ans, il se répand comme une trainée de poudre, gagne la France, l’Italie, les Pays-Bas, l’Allemagne, la Pologne, la Hongrie. Partout, des femmes se réunissent, recréant une cité dans la cité. Leur but? Mener une vie de perfection en milieu urbain, sans prononcer de vœux et affranchies des règles de l’Église. « Le mouvement des béguines séduit parce qu’il propose aux femmes d’exister en n’étant ni épouses, ni moniales, affranchies de toute domination masculine », explique Régine Pernoud dans son livre La Vierge et les saints au Moyen Âge”.
WIKIPEDIA

Locuri și berea lor

abatia1

Westmalle e una dintre cele mai bune beri. Simți că e ”terapeutică” după prima sorbitură și nu doar pentru ”suflet”. Westmalle e un orășel din Flandra, destul de aproape de Anvers, însă lasă impresia că acolo e (încă) ”la țară”. Are o mănăstire – L’abbaye Notre-Dame du Sacré-Cœur – întinsă, aflată departe de drum, la care duce o cale îngustă și dreaptă, cum altfel, iar pe aleea lungă intri pe o poartă îngustă și ea. Simbolic: ”recluziunea” asumată nu e un mers pe bulevard și nu are ritm de autostradă, presupune o ”fermentare” lentă. Aleea de ”meditație” e mărginită de stejari vechi, himerici în nopțile umede de iarnă. Abația e retrasă, inaccesibilă, deși se vede în zare mare cît o cazarmă. Poate cîndva ”armata” a fost numeroasă, acum nu. Sînt călugări trapiști, trăiesc în tăcere și cu bere. Au și un hotel care te primește dacă-i spui ”fratelui hotelier” că poți tăcea acolo cîteva zile și bea cu înțelepciune. Dacă o astfel de ispravă te depășește, poți bea la șosea, unde e o ”cafenea” a mănăstirii la care au tras o țeavă cu bere. Rețeta e secretul lor și Westmalle nu se mai face nicăieri în lume. (19 decembrie 2014; în lipsă de altceva, fotografiile au fost făcute cu tableta, așa că…)

abatia4

abatia5

În planul îndepărtat e zidul înalt și lung al mănăstirii.

abatia6

Moara veche din Westmalle

moara3