Alter ego

În ușa pe care am deschis-o, mai grăbit decît a reușit el
Să ajungă,
Deși îmi văzuse prin vitraliu umbra spartă,
M-a privit încurcat și, la fel cum îl știam, atent, cu mănușa lui albă, imaculată,
Catifelată, mi-a luat mai întîi pălăria tare, ușor transpirată
Pe care o scosesem deja
Urcînd treptele…
Valetul îi știe locul pe etajere, e o secundă din munca lui
Dedicată lucrurilor și regulilor simple și clare.

Ploua mărunt ca într-o scenă de film biografic.
Seara amestecă lumina cu muzica sumbră,
Ridic la fel de grăbit sprîncenele
Și-mi trec mîna prin păr, e încă parfumat, pun cu grijă un gînd
Mai aproape, lîngă floarea de cristal, să-l găsesc cînd voi ieși din nou grăbit…
Valetul privește atent și profesional
Noile mele cearcăne, pe bulbii albi și asimetrici, pe care îi așează delicat
Pe raftul septic
Sînt în siguranță, mă pot așeza în fotoliu, fumul țigării se ridică liber
Creierul e la adăpost în spatele ușilor înalte cu benzi nichelate.
Nimic nu-l poluează,
Orele veletului s-au terminat pentru astăzi
Îmi aduce un pahar de vin cînd schimb canalele de știri și se retrage…
Mai e o noapte tăcută între noi
Pînă la prima cafea
Pe care valetul o va turna fierbinte și îmi va întinde o batistă albă cu linii roșii…

Pălăria și creierul dumneavoastră, domnule, mi-a amintit, la plecare…

Publicitate

5 fotografii

Umblu așa în general, rătăcitor, în fine. Despre lumea de idei și cuvinte scrise e vorba. Una pe care o vad tot mai acrită. Pe bloguri și pe facebook cuvintele și ideiile au ajuns imunde, arțăgoase. Inșii vor a fi tot mai ”răi” și ”radicali” și, în special, atei. Se poartă. Mă îndeamnă isterici să uit de ”Dumnezei”, să fiu ”eu însumi”, într-o viziune cum e a lor, golită de sens și umplută doar cu ”libertate”, să fiu ”eu însumi și fără nici un Dumnezeu”… ”Gîndește cu propriul creier” (ah, da, ”propriul”, cuvîntul mereu în plus!), îmi răcnesc frazele pe bloguri. Scrise de tipi ce fac exact contrariul a ceea ce ”propovăduiesc”. Spun că sînt ”liberi”, dar de fapt au ajuns jalnicii propagandiști înregimentați unei noi ”doctrine”: ateismul. Cînd ești eliberat de orice, domnule, nu ar mai trebui să te intereseze să-i faci și pe alții la fel! La ce bun? Ei, domnilor, am de gînd să gîndesc prin cărțile pe care le-am citit, prin educația mea, prin morală și să-i uit pe cei fără nici un Dumnezeu.

Parc la Château de La Hulpe.

Noapte la Bruges, decembrie 2014

Audergem, Bruxelles

O lampă la Château D’attre.

Vorbe pe lîngă brad…

Am auzit mereu: ”totul ține de mentalitate” sau ”ar trebui să ne schimbăm – așa generic, dacă se poate fără participare, să o schimbe alterul, vecinul, el, ea, că la ei e proastă – mentaliatea” iar ca proiecție de viitor incert: ”o să fie ok, cînd o să ne schimbăm….” ei da, mentalitatea! Abstractă pînă nu dai cu ea de pămînt, după DEX: ”MENTALITÁTE, mentalități, s. f. – Fel particular de a-și reprezenta lumea al unui individ sau al unei colectivități”, nu presupune cine știe ce etaj ezoteric. E la perceția neuronului obișnuit cu viața care se viețuiește dacă nu e leneș, arțăgos, cîrcotaș, mîndru ca păunele, și, în general, dacă are o brumă de uman în el… Dacă da, atunci o stare stenică de bunătate începe să prindă un chic de ființă și se ivește să-ți facă viața mai frumoasă. Cum anume? Prin gesturi simple… ”Un lucru foarte fain pe care l-am învațat aici și vi l-am mai spus, dar îl repet, pentru ca îndată e Crăciunul și faceți curațenia respectivă: belgienii nu aruncă lucruri! Le scot, civilizat și bine curățate, pe trotuar. Hainele le spală și le pun în pungi curate, pe care scriu ”A donner” sau ”Servez-vous!” Cărțile, revistele ce nu le mai trebuie le pun în cutii curate și le scot la poartă. Nu e nicio rusine, PENTRU NIMENI, sa te apleci, sa vezi daca-ți trebuie ceva. La fel fac cu mobila: scaune, rafturi, apoi frigidere, televizoare, aparate radio, calculatoare… Unele sunt bune doar pentru piese de schimb, altele sunt ”en bon etat”. Nimeni nu păcălește pe nimeni. Ce nu se ia, se lasă pentru o masina care le colectează.
Prin urmare, dacă ai haine care nu-ți mai trebuie, dă-le unui om care are nevoie de ele sau lasă-le în pungi curate lângă, nu le arunca la tomberon! Cineva îți va mulțumi, în gând, pentru ele! Nu arunca nimic, faci, astfel, un gest minunat pentru cei fară posibilitați sau cei cărora le lipsește un anumit lucru. Cărțile, mai ales cărțile nu le da la ”maculatură”!! Așează-le în cutii, cineva poate le va lua…”

(Foto, bradul din Grand-Place, Bruxelles, 14.12.2014)

Din categoria mai lăsați-mă cu MÎNDRU CĂ….

Nu, nu sînt deloc mîndru cînd merg cu metroul la Bruxelles! Nu există zi să nu dau de un ”șansonetist” român, chiar și atunci cînd sînt doar 4…5 călători în vagon. Dacă nu am eu o predispoziție astrală la întîlniri din astea, e clar că ”mișună” destui prin subterane… Cu acordeonul, cu gura, cu vioara, cu cîte două, cu toate la un loc produc ceva oribil, ce se vrea un pretext de cerșit: început de colinda amestecat cu ”gingîl bel”, ”zaraza” amestecată cu ”oleee!”, de manele, ”ți-a plecat copilu-n lume, negra pîine să mănînce”… toate urmate de refrenul ”sil vu pleee musiuuu”! Nu, nu sînt deloc mîndru, chiar o anume jenă mă încearcă…

Foto-grafii…

L-am auzit la radio pe un poet și fotograf algerian, afirmînd că a descoperit în fotografie o aceeași forță poetică. O fi știind bine ce spune, în orice caz gîndul lui mi-a plăcut. Nu plec de la banalitatea că o imagine spune mai mult decît un întreg text, oricum nu de imaginile viu colorate de care s-a umplut FB e vorba. ”Pereții” arată acum ca odăile de altădată, pline de carpete, unele cu versuri cusute. În astfel de voracitate ”imagistică” e doar o teamă de (i)real. Fotografia e altceva, în esență are bidimensiune metaforică. Cred în poezia fotografiei mai abitir decît în proza ei.

(Foto D. Agachi, 9.09.2012, Bruxelles)