Tag Archive: Manastirea Golia


Printre cele mai spectaculoase operaţii de restaurare este cea a pietrei. Nu are vocaţia surprizei, ca restaurarea unei picturi, în stratigrafia căreia orice descoperire este posibilă, de multe ori chiar aflarea unei capodopere. Restaurarea pietrei înseamnă doar ajungerea la carnaţia ei originară, aşa cum pietrarul a dăltuit-o, după ce sunt îndepărtate depunerile „pietrificate” ale multor ani, uneori câteva sute. La biserica mănăstirii Golia din Iaşi se restaurează elementele din piatră.

Într-o aparentă lipsă de legătură remarc faptul că ieri (27.03.2010) am reîntâlnit şi ascultat la Botoşani, la Teatrul Eminescu, un prieten, pe Cristian Bădiliţă. A ţinut o elocventă conferinţă despre traducerea Noului Testament, din care au apărut Evangheliile după Matei şi, recent, după Ioan. Conferinţa s-a referit la imboldul proiectului său şi a câtorva apropiaţi care fac în cultură o „misiune” (adecvare la cele menite) în adevăratul sens al cuvântului. Conferenţiarul a remarcat şi motivat tocmai nevoia culturii române de „o nouă traducere a Noului Testament”, un proiect pentru durata lungă a istoriei, pentru „un termen de garanţie de 200 de ani” cum spunea Bădiliţă. Ascultându-l şi răsfoind volumul Evangheliei după Ioan,  asocierea vocaţiei de restaurator celei de traducător de texte vechi mi s-a părut frapantă. „Sînt de părere că fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia, în mesajul ei transistoric şi viu, dar nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Papini că fiecare generaţie trebuie să-şi scrie propria Evanghelie” nota Cristian Bădiliţă în Nodul gordian (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005). Să o rescrie fără a-i altera ci, mai ales, reliefându-i substanţa originară, e chiar „canonul” unei restaurări. După un timp, mai toate câte a creat omul se supun restaurării. Se restaurează temple, palate, picturi, manuscrise şi, într-o accepţie metaforică, texte. Restaurarea poate fi mai izbutită sau mai puţin, Bădiliţă vorbea chiar despre excesul de actualizare a lexicului în traducerea Bibliei. Aş zice că efectul unui cuvânt nepotrivit e al unui termopan strident, deşi eficient şi actual, plasat la o veche zidire. Cristian Bădiliţă este, spre câştigul culturii române, căreia i se dedică prin traduceri esenţiale (deşi savantul biblist are acces şi deschidere către marile culturi), un „restaurator” remarcabil de sensuri adecvate ale cuvintelor şi textelor în ansamblu. Traducerea ştiinţifică restaurează adevărul, uneori în pofida tradiţiei, a „sfintei tradiţii” chiar. Poate că afirmaţia e oarecum prea generală, însă Cristian Bădiliţă este cel care, prin acribia ştiinţifică, pune în umbră stridenţele.

(Momente de la lansarea noii traduceri a Evangheliei după Ioan la Teatrul Naţional Bucureşti)

(Cristian Bădiliţă, foto 27.03. 2010 în holul Liceului Laurian, la expoziţia cu texte din poezia proprie, ilustrate de graficiana Liliana Grecu)

Aceste cuvinte se dedică şi lui Ioan Sorin Usca.

Publicitate

… şi dacă privim, înţelegem prea puţine, condiţia pentru a înţelege e un văz antrenat, spuneam… Comentariul doamnei X de la articolul precedent necesită o dezvoltare, pe care încerc să o fac cu anume parcimonie, lăsând mai degrabă imaginile să reliefeze „legăturile surprinzătoare” (despre angelologie şi estetică am vorbit aici). Arătătorul îndreptat către cer este un atribut al celui care cunoaşte şi exprimă calea, al îngerului chiar şi în postură războinică, cum este Arhanghelul Mihail (Fontaine Saint Michel) pe care l-am văzut la Paris în apropiere de Catedrala Notre Dame.

Chiar şi sub tensiunea luptei, pe chipul arhanghelului rămâne o stare de linişte exprimată de surâs, uşor estompat, cei drept. Mâna se ridică, parcă într-o teatralitate de extracţie romantică (însă e mult mai mult decât atât), către cer, arătând sursa puterii sale… Şi la noi, îngerul care arată spre cer e nelipsit din pictura medievală.

El apare în scena amplă şi foarte importantă teologic a Înălţării la Cer, cum este la biserica Popăuţi (Botoşani, ctitoria lui Ştefan cel Mare, 1496), dar şi la Îngerul călugăr, cum este în pronaosul de la Mănăstirea Humor (registrul de jos, în stânga intrării, plasament nu întâmplător foarte vizibil). Îngerul călugăr, traversat de o „interiorizare” extremă, zâmbeşte abia schiţat. Printre cei mai cunoscuţi îngeri surâzători sunt cei de la Reims, şi poate dintre cei mai vechi, după anul 1240…

La cel din dreapta portalului, mâna, destul de „schilodită” de vreme, s-a păstrat, iar dacă o privim cu atenţie, sunt vizibile baza degetului arătător şi mişcarea către în sus a mâinii, arătând către cer…

Pictura lui Da Vinci, Sf. Ioan Botezătorul, un adevărat „cod” final al artistului (e ultima sa pictură, 1513 -1514), pare o „reproducere” a statuii de la Reims (până şi monocromia deşertică e de culoarea pietrei catedralei). Parcă acea statuie s-a rotit puţin spre în faţă şi ochii au devenit ceva mai adânci… Focalizarea privirii, întreaga compoziţie a tabloului sunt marcate de mâna cu indexul îndreptat spre cer, gestul părând începutul unei reverenţe, un salut de o eleganţă angelică, adresat privitorului cât se poate de obişnuit… Deloc surprinzător, gestului îi este asociat zâmbetului enigmatic şi, de aici, legătura cu Mona Lisa e cât se poate de facilă. De fapt, postura înainte-mergătorului aşa cum a pictat-o Leonardo este una angelică, transfigurată, temă comună şi în pictura răsăriteană, numai că în iconografia medievală ortodoxă atributele angelice (aripile) sunt plasate pe trupul ascetic al sfântului. La Da Vinci aripile lipsesc, angelice fiind surâsul (împăcat al cunoaşterii), starea sa de interval, nici femeie nici bărbat (luând esenţialul din fiecare) şi mâna îndreptată spre cer. Da Vinci nu a făcut decât să respecte „codul” estetico-teologic al epocii, uitat şi atât de greu de prins, de când exegeza s-a îndepărtat de sursele simbolice şi a glosat pe tema ambiguităţii surâsului Giocondei.

Iar codul era: 1. surâsul angelic al cunoaşterii, prin excelenţă straniu, misterios, ambiguu, ezoteric… (nu are nici o legătură cu ceva ce ar putea fi considerat delicat, dulce, feminin, erotic); 2. postura de înger a botezătorului (o temă mult vehiculată în epocă) care arată către cer printr-un gest elocvent de index adus în prim-plan. Cunoaşterea e surâzătoare, temeiul ei e împăcarea cu sine, cu lumea, cu divinitatea… Gioconda e un „înger” în cel mai pur sens al esteticii medievale în genere, a lui Da Vinci, la rigoare, iar privirea poate că ar trebui îndreptată mai puţin la zâmbetul de pe chip şi mai degrabă la împreunarea senină a mâinilor, cu totul surprinzătoare pentru o tânără (surâzătoare). Imaginea de la Golia e cât se poate de complexă, gestica fiind aici dublă, una din femei arată, cu aplombul necesar exprimării unui adevăr indubitabil, către prunc, iar cealaltă, cu o seninătate angelică pe chip, către cer. Îngerii ne arata cerul, în timp ce ne surâd.

(Foto 1, 2, 3 şi 8, D. Agachi)

Aşa cum cei mai mulţi nu privesc pictura actuală pentru că e prea… greu de priceput, e „abstractă” spun ei, la fel pictura pereţilor unei biserici e prea învechită pentru a le mai fi pe plac… Pictura „vechilor zidiri” se priveşte cu o sensibilitate specială, nu neapărat romantică, vetustă, ci mai degrabă iscoditoare şi cu un văz antrenat. Uneori privirea este răsplătită cu multe, chiar şi atunci când, într-o biserică, „Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas, / Abia conture triste şi umbre au rămas;” (M. Eminescu, Melancolie). Alteori, privirea de aproape, de pe schele, sub bolţile unei biserici înalte, poate extrage frumuseţi necunoscute, care încă nu se regăsesc nici măcar în tomurile academice. La mănăstirea Golia din Iaşi – superba ctitorie a lui Vasile Lupu, care îmbină, după cum înţelesese iscoditorul ţar Petru al Rusiei, la 1711, „trei feluri de meşteşuguri: leşesc, grecesc şi moschicesc” – e de remarcat, în gropniţă, imediat sub bolţi, o pictură făcută să vorbească mediului monastic.

Pictorul a realizat o galerie de portrete de sfinţi călugări cu figuri ascetice, prea severe chiar, menite a face din privitorul călugăr un mărturisitor (către propria conştiinţă) al căderilor şi neputinţelor sale, în încercarea de accedere la condiţia monahului. Judecata din viaţa aceasta e a propriei conştiinţe, sfredelită de privirile soborului de sfinţi asceţi. Sub acel registru de portrete, pictorul anonim, nutrit de „umanismul” pe care spiritul artei libere (pentru unii o adevărată cădere în ispita picturalităţii), a renaşterii şi a celei de după, îl dobândise în faţă artei simbolice (iconografice), a zugrăvit cu veritabil talent, mai degrabă de muralist decât de iconograf, scene biblice. Un copac a fost zugrăvit cu pensulaţii subtile, fugare, pictorul adăugând un accent cât se poate de insolit, un cuib. Dincolo de stângăciile portretelor, e de remarcat naturaleţea încântătoare a gesticii, atmosfera aproape ludică, degajată, caldă, cât se poate de familiară…

(Foto D. Agachi, 23.02.2010; Mănăstirea Golia, gropniţa, peretele vestic)

Noiembrie nu e îndeobşte darnic cu lumina, ori terestrele sale ceţuri o ascund prea adesea… Accesul la (cerul) albastru se întâmplă rar, iar când se petrece toamna târzie se colorează subit, o sonoritate specială animă frunzele şi un galben ca de candele toropeşte…

Contorul blog-ului spune că dacă adaug şi textul acesta s-au adunat 200. Aş vrea să cred că nu sunt efemere notaţii, că sunt paginile unei cărţi… De vreo 300 de ori cei care au răsfoit-o au notat gândurile lor, aşa cum fac şi eu cu litere minuscule, din loc în loc, pe chenarul alb al câte unei pagini, când lectura îmi coboară în inimă sau când urcă în profunzimea gândului. Lor şi celor mai bine de 26000 care în treacăt sau mai pe îndelete au răsfoit printre texte, le mulţumesc!

Când văd un pridvor ritmat de coloane, în suflet mi se reface o involuntară şi puternică legătură cu impresiile lăsate de coloanele lui Bernea, pe care am avut şansa să le văd la Ipoteşti, cândva. Ieri mi-am luat un răgaz şi priveam, în lumina filtrată printre frunze galbene, grădina ca un decupaj în istorie a Mănăstirii Golia din Iaşi. Pe o latură a ei se găseşte o casă medievală, una dintre puţinele autentice care s-au păstrat şi nu vorbesc numai de Iaşi. Are faţade brute din piatră, însă la intrare 4 coloane dau locului prestanţă şi echilibru. Coloanele sunt din piatră, cu o bine proporţionată bază prismatică. Vegetalul discret al capitelurilor adaugă coloanelor, deşi nu prea înalte, eleganţă. Văzusem echilibrul acesta dintre masiv şi arc, dintre plin şi gol şi la câteva dintre coloane la Horia Bernea, mai ales cele din interioare de biserici. Chilia coloanelor de la Golia e legată, prin tradiţie, de numele lui Ion Creangă care  locuit acolo vreme de 5 ani (1866 – 1871). Obloanele cu încuietori ca nişte cleşti desfăcuţi de tortură şi balamale grele, din fier forjat, dau zidurilor o patină stranie…

108_7428a

108_7439

108_7425

108_7437a