Printre cele mai spectaculoase operaţii de restaurare este cea a pietrei. Nu are vocaţia surprizei, ca restaurarea unei picturi, în stratigrafia căreia orice descoperire este posibilă, de multe ori chiar aflarea unei capodopere. Restaurarea pietrei înseamnă doar ajungerea la carnaţia ei originară, aşa cum pietrarul a dăltuit-o, după ce sunt îndepărtate depunerile „pietrificate” ale multor ani, uneori câteva sute. La biserica mănăstirii Golia din Iaşi se restaurează elementele din piatră.

Într-o aparentă lipsă de legătură remarc faptul că ieri (27.03.2010) am reîntâlnit şi ascultat la Botoşani, la Teatrul Eminescu, un prieten, pe Cristian Bădiliţă. A ţinut o elocventă conferinţă despre traducerea Noului Testament, din care au apărut Evangheliile după Matei şi, recent, după Ioan. Conferinţa s-a referit la imboldul proiectului său şi a câtorva apropiaţi care fac în cultură o „misiune” (adecvare la cele menite) în adevăratul sens al cuvântului. Conferenţiarul a remarcat şi motivat tocmai nevoia culturii române de „o nouă traducere a Noului Testament”, un proiect pentru durata lungă a istoriei, pentru „un termen de garanţie de 200 de ani” cum spunea Bădiliţă. Ascultându-l şi răsfoind volumul Evangheliei după Ioan,  asocierea vocaţiei de restaurator celei de traducător de texte vechi mi s-a părut frapantă. „Sînt de părere că fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia, în mesajul ei transistoric şi viu, dar nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Papini că fiecare generaţie trebuie să-şi scrie propria Evanghelie” nota Cristian Bădiliţă în Nodul gordian (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005). Să o rescrie fără a-i altera ci, mai ales, reliefându-i substanţa originară, e chiar „canonul” unei restaurări. După un timp, mai toate câte a creat omul se supun restaurării. Se restaurează temple, palate, picturi, manuscrise şi, într-o accepţie metaforică, texte. Restaurarea poate fi mai izbutită sau mai puţin, Bădiliţă vorbea chiar despre excesul de actualizare a lexicului în traducerea Bibliei. Aş zice că efectul unui cuvânt nepotrivit e al unui termopan strident, deşi eficient şi actual, plasat la o veche zidire. Cristian Bădiliţă este, spre câştigul culturii române, căreia i se dedică prin traduceri esenţiale (deşi savantul biblist are acces şi deschidere către marile culturi), un „restaurator” remarcabil de sensuri adecvate ale cuvintelor şi textelor în ansamblu. Traducerea ştiinţifică restaurează adevărul, uneori în pofida tradiţiei, a „sfintei tradiţii” chiar. Poate că afirmaţia e oarecum prea generală, însă Cristian Bădiliţă este cel care, prin acribia ştiinţifică, pune în umbră stridenţele.

(Momente de la lansarea noii traduceri a Evangheliei după Ioan la Teatrul Naţional Bucureşti)

(Cristian Bădiliţă, foto 27.03. 2010 în holul Liceului Laurian, la expoziţia cu texte din poezia proprie, ilustrate de graficiana Liliana Grecu)

Aceste cuvinte se dedică şi lui Ioan Sorin Usca.

Anunțuri